Ce înseamnă falimentul Franţei pentru Europa?

O serie de analişti financiari consideră că următoarea criză financiară din UE va începe din Franţa, deoarece economia stagnează ca în Germania, datoria publică este comparabilă cu a Italiei, dar capacitatea economică este mult mai redusă decât a celor doi vecini.

Problema gravă este extinderea lipsei încrederii inclusiv în sistemul bancar al Franţei, un pilon fundamental al zonei euro, care a "beneficiat" din plin de toate "avantajele" unei uniuni monetare construite artificial.

În cadrul unei discuţii cu fostul comisar european Thierry Breton, un jurnalist al postului de radio francez Europe 1 a afirmat că în marile bănci franceze circulă tot mai insistent zvonul conform căruia este foarte aproape trecerea Franţei sub tutela FMI.

La sfârşitul primului trimestru din 2025, datoria publică a Franţei se ridica la 3,345 trilioane euro, conform datelor oficiale, după o creştere trimestrială de 40,2 miliarde euro, iar ponderea în PIB a urcat până la 113,9%, de la 113,2%.

În ultimii 45 de ani, datoria publică a Franţei a crescut de 34,7 ori, pe fondul unei creşteri de 6,5 ori a Produsului Intern Brut în termeni nominali (vezi graficul).

Situaţia este în mod deosebit de clar nesustenabilă. Cum ar putea fi sustenabilă o creştere exponenţială a datoriei publice în faţa unei creşteri relativ liniare a economiei, mai ales când măsurile de "echilibrare" se concentrează mai ales pe creşterea taxelor, ce ridică bariere suplimentare în faţa perspectivelor de creştere?

Politico a scris recent că "bomba bugetară a Franţei este un semnal de alarmă pentru Europa, care se îndreaptă spre faliment", în condiţiile în care "pe măsură ce provocările se înmulţesc şi forţa de muncă scade, o mare parte a Europei riscă să dea faliment, însă nu la fel de repede ca Franţa". Din păcate, măsurile propuse de guvernul condus de François Bayrou nu abordează adevăratele cauze ale situaţiei actuale. O simplă reducere a cheltuielilor, eliminarea unor zile libere sau creşterea vârstei de pensionare nu reprezintă soluţia pentru criza structurală a Franţei, care s-a amplificat exponenţial de la intrarea în zona euro.

Declinul forţei de muncă conduce la amplificarea accelerată a presiunilor exercitate de sistemele de pensii nesustenabile, construite pe baza schemelor Ponzi încă de pe vremea lui Otto von Bismarck.

Situaţia Franţei este teribilă din acest punct de vedere. Analistul financiar François Valentin scrie pe contul său de Twitter că Franţa cheltuieşte pentru pensii în trei luni şi jumătate echivalentul bugetului anual al apărării din Rusia.

Pe fondul speculaţiilor privind intrarea Franţei sub tutela FMI, în ciuda unui rating suveran AA, guvernatorul băncii centrale, François Villeroy de Galhau, a declarat că "Fondul Monetar Internaţional intervine într-o situaţie extremă, atunci când o ţară nu se mai poate descurca singură. Nu suntem încă acolo, avem destinul în mâinile noastre, dar acum este momentul să acţionăm", după cum arată o ştire de la France24.

O astfel de declaraţie nu pare să arate o încredere foarte mare în capacitatea Franţei de a-şi rezolva singură probleme bugetare.

Cum s-a ajuns aici? Cea mai bună explicaţie este oferită de reputatul economist francez Charles Gave, fondatorul şi preşedintele companiei financiare Gavekal Research.

Gave susţine că situaţia actuală este determinată de dezindustrializarea ţării, care a început cu peste patru decenii în urmă şi s-a accelerat de la intrarea în zona euro.

Profitabilitatea companiilor franceze s-a prăbuşit odată cu creşterea accentuată a ponderii statului în economie, iar astfel a fost amorsat un cerc vicios.

Gave aminteşte că ponderea statului în economie a rămas la circa 33% în Elveţia din 1978 până în prezent, în timp ce în Franţa a crescut de la 35% la 61% în acelaşi interval.

Declinul a început odată cu naţionalizările preşedintelui François Mitterrand, care au condus la amplificarea corupţiei şi au continuat cu politica francului puternic promovată de Jean-Claude Trichet, fost guvernator al Băncii Franţei (1993 - 2004) şi BCE (2004 - 2011).

Ulterior, politica săptămânii de lucru de 35 de ore a condus la creşterea costului muncii, în timp ce Germania lua măsuri pentru reducerea sa, iar intrarea în zona euro a fost "ultimul cui în sicriul industriei franceze", după cum susţine Charles Gave, care apoi subliniază că "toate aceste măsuri, una mai strălucită decât alta, au fost puse în aplicare de elitele franceze şi nicidecum impuse de vreo conspiraţie internaţională".

În opinia economistului francez, "elitele noastre sunt, de la François Mitterrand încoace, de departe cele mai incompetente şi cele mai corupte din istoria noastră".

Analiza lui Charles Gave mai arată că dacă antreprenorii nu câştigă suficienţi bani, şomajul creşte, iar povara asupra statului va deveni mai mare, concluzia fiind că "principala cauză a creşterii şomajului, a datoriilor uriaşe şi a dezindustrializării în Franţa a fost angajarea de funcţionari, cea mai durabilă manifestare a creşterii ponderii statului în economie".

Toate ţările care au urmat această cale, inclusiv România, sunt condamnate să păşească ferm pe calea falimentului suveran, dacă sunt menţinute politicile distructive pentru competitivitatea economică.

"Reindustrializarea Franţei necesită, prin urmare, un singur lucru: îndepărtarea puterii politice de la această clasă şi apoi reducerea ponderii statului în economie cu cel puţin 10 puncte în următorii ani", este soluţia oferită de Gave, care mai aminteşte că "nu cunosc niciun exemplu istoric în care o reducere bruscă a ponderii statului în economie să fi fost realizată în cadrul unui regim de curs de schimb fix". Cu alte cuvinte, euro trebuie să dispară pentru ca ţările europene să supravieţuiască.

Peste Canal, situaţia este cel puţin la fel de dramatică. "Marea Britanie este falimentară", scrie The Spectator, pe fondul ultimelor informaţii privind creşterea accelerată a datoriei publice şi a cheltuielilor bugetare pentru dobânzi.

"Marea Britanie nu se mai împrumută pentru a investi şi a creşte. Se împrumută pur şi simplu pentru a sta pe loc. Ne învârtim în jurul cozii pentru a repara deciziile luate în trecut, pentru a repara serviciile publice şi pentru a acoperi dobânda la propriile noastre excese. Suntem faliţi şi ar trebui să fim furioşi din cauza asta", este concluzia din editorialul apărut recent în venerabila publicaţie britanică.

Pe reţele sociale a fost lansată recent o campanie pentru a "opri totul" în Franţa din 10 septembrie 2025. Se face apel, printre altele, pentru boicotarea cumpărăturilor şi a plăţii facturilor, respectiv delimitarea completă de întregul sistem corupt.

Deocamdată succesul unei astfel de iniţiative este departe de a fi garantat. Dar timpul nu lucrează în favoarea autorităţilor din Franţa şi nici a celor europene, mai ales în acest stadiu, în care efectele funcţiei exponenţiale a datoriilor fără acoperire sunt extrem de evidente.

Pentru că funcţia exponenţială nu îi iartă niciodată pe ignoranţi.