CEDO confirmă: CSM şi ÎCCJ au pedepsit magistraţii incomozi

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis definitiv că magistraţii au dreptul la liberă exprimare, inclusiv pe propriile pagini de Facebook, atunci când apără independenţa justiţiei, ordinea constituţională sau un interes general şi nu pot fi sancţionaţi nici de Consiliul Superior al Magistraturii, nici de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru părerile exprimate în mediul online în legătură cu aceste subiecte.

Hotărârea Marii Camere a CEDO în cauza Cristi Danileţ versus România, pronunţată ieri, 15 decembrie 2025, cade peste justiţia română ca o sentinţă morală devastatoare, exact în momentul în care sistemul este zguduit de documentarul Recorder-Justiţia acaparată, de conferinţa de presă defensiv-agresivă a Curţii de Apel Bucureşti de joia trecută şi de interviul exploziv publicat duminică seară de Recorder cu judecătoarea Raluca Moroşanu. Nu este o coincidenţă, ci o confirmare. CEDO spune, cu autoritatea supremă a dreptului european, ceea ce tot mai mulţi magistraţi, jurnalişti şi cetăţeni spun de ani de zile: justiţia din România nu doar că sancţionează abuziv vocile incomode din interior, dar o face „fără motive pertinente şi suficiente” şi fără să răspundă unei „nevoi sociale imperioase”.

În cauza fostului judecător Cristi Danileţ, Curtea Europeană a desfiinţat mecanismul prin care Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte au pedepsit un judecător pentru opinii de interes public exprimate pe Facebook. Verdictul este fără echivoc: „sancţiunea disciplinară aplicată reclamantului a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare”. Mai mult, Curtea constată că autorităţile române nu au demonstrat „în mod convingător în ce fel aceste afirmaţii ar fi perturbat buna funcţionare a sistemului judiciar naţional sau ar fi adus atingere demnităţii şi onoarei profesiei de magistrat ori încrederii pe care justiţiabilii ar trebui să o aibă în aceasta”. Cu alte cuvinte, exact contrariul naraţiunii oficiale repetate obsesiv de fiecare dată de CSM, Inspecţia Judiciară şi ÎCCJ când un magistrat iese din rând.

Această hotărâre a CEDO nu vorbeşte doar despre un caz individual. Ea descrie un tipar. Un tipar în care „obligaţia de rezervă” este transformată dintr-o exigenţă deontologică rezonabilă într-o botniţă instituţională. Curtea avertizează explicit că trebuie realizat un echilibru între libertatea de exprimare a magistraţilor şi această obligaţie, dar constată că, în România, balanţa a fost ruptă: sancţiunea nu a protejat justiţia, ci a suprimat discursul.

În acest sens, CEDO subliniază că judecătorii au dreptul să se exprime public atunci când „democraţia sau statul de drept sunt grav ameninţate”, iar declaraţiile făcute într-un asemenea context „beneficiază, în general, de un nivel ridicat de protecţie”.

Exact acest tipar este expus, cu probe, cu nume şi cu fapte, în documentarul Recorder - Justiţia acaparată. Exact acest tipar a fost apărat, cu o aroganţă rece şi instituţionalizată, în conferinţa de presă a Curţii de Apel Bucureşti, unde mesajul implicit a fost că problema nu este ce spun judecătorii critici, ci faptul că îndrăznesc să vorbească. Şi exact acest tipar este confirmat din interior, cu luciditate şi curaj, de judecătoarea Raluca Moroşanu, care descrie un sistem în care tăcerea este recompensată, iar verticalitatea este sancţionată.

CEDO spune limpede că simplul fapt că un judecător participă la o controversă politică „nu este, în sine, suficient pentru a împiedica o luare de poziţie din partea unui magistrat asupra unei chestiuni de interes public”. Curtea mai arată că opiniile privind funcţionarea justiţiei şi reformele legislative „impun un nivel ridicat de protecţie în temeiul articolului 10”, că expresii considerate „indecente” de autorităţi nu pot fi sancţionate arbitrar, atâta timp cât instanţele nu explică „în ce mod” acestea ar depăşi limitele funcţiei şi nu analizează contextul. În cazul fostului judecător Cristi Danileţ, Curtea constată explicit că autorităţile române „au omis să examineze contextul” şi nu au făcut „examinarea riguroasă impusă de circumstanţele cauzei”.

Această lipsă de rigoare este miezul problemei. Nu prestigiul justiţiei, nu imaginea instituţiilor, nu „decenţa limbajului”. Curtea notează că sancţiunea, deşi nu era cea mai severă, „era susceptibilă să aibă un efect descurajator asupra profesiei în ansamblul său”.

Acesta este adevăratul scop al acestor proceduri disciplinare gestionate de CSM, Inspecţia Judiciară şi ÎCCJ: producerea fricii. Frica de a vorbi. Frica de a semnala derapaje. Frica de a spune că justiţia este capturată de reţele de influenţă, de obedienţă ierarhică şi de reflexe autoritare.

CEDO a demontat definitiv ideea că aceste sancţiuni ar proteja ceva. Ele nu protejează încrederea publicului, pentru că, aşa cum constată Curtea, „niciun element din dosar nu susţine teza potrivit căreia mesajele ar fi compromis efectiv imparţialitatea şi independenţa justiţiei”. Ele nu protejează demnitatea magistraturii, pentru că nu există nicio dovadă că aceasta ar fi fost afectată. Ele protejează doar status quo-ul şi pe cei care îl controlează.

În acest context, reacţiile defensive ale conducerilor instanţelor şi atacurile voalate la adresa magistraţilor care vorbesc public nu mai pot fi citite ca simple neînţelegeri. Ele sunt parte a problemei. Hotărârea CEDO în cazul Danileţ nu este un accident juridic, ci un act de acuzare la adresa modului în care România înţelege independenţa justiţiei: ca independenţă faţă de societate, nu faţă de putere.

Când CEDO constată că ingerinţa în libertatea de exprimare „nu se întemeia pe motive pertinente şi suficiente” şi „nu răspundea unei nevoi sociale imperioase”, mesajul este devastator pentru un sistem care se pretinde european şi reformat. Este confirmarea oficială că mecanismele interne de control au eşuat, că garanţiile procedurale sunt formale şi că discursul despre statul de drept este, în prea multe cazuri, un paravan.

După Justiţia acaparată, după mărturiile Ralucăi Moroşanu şi după această hotărâre a Marii Camere a CEDO, nu mai există alibiul ignoranţei. Totul este documentat, analizat şi tranşat.

Iar pentru magistraţii care încă mai cred că tăcerea îi va proteja, CEDO formulează, indirect, un avertisment limpede: frica nu apără justiţia, ci o sufocă.