Cine critică justiţia devine suspect: noua doctrină de apărare a CSM

Hotărârea adoptată ieri de Secţia pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) reprezintă unul dintre cele mai ample exerciţii de autoapărare instituţională produse de sistemul judiciar românesc în ultimii ani. Pe parcursul a 76 de pagini, Consiliul descrie o presupusă ofensivă fără precedent împotriva justiţiei, vorbeşte despre campanii coordonate de denigrare, despre politicieni, ONG-uri, jurnalişti şi activişti transformaţi într-un fel de conspiraţie generalizată împotriva magistraţilor şi încearcă să demonstreze că acuzaţiile privind corupţia, privilegiile şi disfuncţionalităţile sistemului sunt fie exagerări, fie manipulări deliberate.

Problema nu este că CSM îşi apără independenţa. Orice instituţie democratică are nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a reacţiona atunci când este atacată. Problema apare atunci când apărarea independenţei se transformă într-un refuz aproape total al autocriticii. Citind documentul, ai impresia că toate problemele justiţiei provin din exterior: din presă, din Guvern, din ONG-uri, din reţelele sociale, din adversari politici, din activişti. Aproape niciodată din interiorul sistemului.

Logica este fascinantă. Dacă cetăţenii critică justiţia, înseamnă că au fost manipulaţi. Dacă presa investighează judecători, înseamnă că participă la o campanie de decredibilizare. Dacă se discută despre pensii speciale, este propagandă. Dacă se discută despre prescripţii, este dezinformare. Dacă se cere reformă, este un atac la independenţă. Cu alte cuvinte, orice critică devine suspectă prin definiţie.

Mai mult, documentul operează cu o premisă extrem de convenabilă: pentru că România a ieşit din MCV, pentru că există rapoarte europene favorabile şi pentru că aderarea la Schengen a avut loc, rezultă că acuzaţiile privind corupţia sau abuzurile din sistem nu pot avea fundament real. Argumentul este însă fragil. Faptul că instituţiile europene apreciază anumite progrese nu înseamnă automat că sistemul este imun la probleme, după cum nici existenţa unor probleme nu anulează progresele realizate. Realitatea nu funcţionează în alb şi negru, iar utilizarea validărilor externe drept certificat de perfecţiune instituţională este mai degrabă un exerciţiu de relaţii publice decât o demonstraţie.

• CSM: Scăderea încrederii în judecători, cauzată de campaniile mediatice

La fel de interesant este modul în care CSM tratează problema încrederii publice. Documentul admite că nivelul de încredere în justiţie a scăzut semnificativ în ultimii ani, dar explică aproape integral acest fenomen prin campanii mediatice şi intervenţii politice. Este o explicaţie comodă, însă incompletă. Încrederea publică nu se prăbuşeşte exclusiv din cauza unor emisiuni televizate sau a unor postări pe Facebook. Ea este influenţată şi de întârzierile cronice din instanţe, de soluţiile contradictorii, de scandalurile care au implicat magistraţi, de percepţia privilegiilor şi de incapacitatea sistemului de a comunica transparent cu societatea. Să reduci totul la o operaţiune coordonată de propagandă înseamnă să ignori exact acele cauze interne pe care publicul le invocă frecvent.

Capitolul dedicat pensiilor şi salariilor magistraţilor este poate cel mai revelator din "nuvela” publicată ieri de CSM. Consiliul încearcă să demonstreze că judecătorii români nu sunt atât de privilegiaţi pe cât susţin criticii şi citează mai multe studii europene privind sistemului judiciar care îi plasează relativ modest în clasamentele salariale. Datele pot fi corecte, însă ele evită întrebarea esenţială care preocupă opinia publică: nu dacă judecătorii trebuie să fie bine plătiţi, ci dacă regimul lor de pensionare şi ansamblul avantajelor de care beneficiază sunt compatibile cu sacrificiile cerute restului societăţii. În loc să răspundă frontal acestei dileme, documentul preferă să sugereze că întreaga dezbatere ar fi fost construită pe minciuni.

• Criticii sistemului judiciar, indicaţi clar de CSM

Există apoi un paradox spectaculos. CSM susţine că magistraţii sunt victimele unei campanii sistematice de intimidare şi decredibilizare, dar, în acelaşi timp, documentul dedică zeci de pagini identificării şi nominalizării criticilor sistemului: jurnalişti, ONG-uri, lideri politici, activişti şi comentatori publici. Rezultatul este ironic. Un text care denunţă presiunile asupra justiţiei ajunge să semene, pe alocuri, cu un rechizitoriu politic împotriva celor care contestă justiţia.

Deosebit de discutabilă este şi maniera în care este abordat documentarul Recorder din decembrie 2025 privind actualul sistem judiciar din ţara noastră. În loc să fie tratat ca un produs jurnalistic care poate conţine erori, omisiuni sau concluzii discutabile, materialul este prezentat aproape ca un instrument de destabilizare instituţională. CSM depune un efort impresionant pentru a combate punctual afirmaţiile din film şi pentru a demonstra că multe dintre acuzaţii sunt exagerate sau incorecte. Unele clarificări pot fi legitime. Totuşi, tonul general lasă impresia că problema nu este existenţa unor posibile disfuncţionalităţi în sistem, ci faptul că cineva a avut îndrăzneala să vorbească despre ele.

Pe tema prescripţiei, argumentaţia CSM este mai solidă. Datele prezentate indică faptul că o parte semnificativă a cauzelor prescrise şi-au consumat cea mai mare parte a termenelor în faza de urmărire penală şi nu în instanţă. De asemenea, documentul arată că, în numeroase dosare, instanţele au dispus recuperarea prejudiciilor şi confiscări importante chiar după încetarea procesului penal. Aceste explicaţii sunt relevante şi merită discutate. Însă chiar şi aici apare tentaţia autoabsolvirii totale. Dacă procurorii sunt responsabili, dacă CCR este responsabilă, dacă legislativul este responsabil, dacă presa este responsabilă, atunci cine mai răspunde pentru percepţia generală că mari dosare de corupţie s-au închis fără condamnări definitive?

În esenţă, documentul CSM transmite un mesaj simplu: justiţia este sub asediu, iar criticii ei reprezintă principalul pericol pentru statul de drept. Este o teză care poate conţine elemente reale. Există fără îndoială politicieni interesaţi să slăbească independenţa instanţelor şi există campanii populiste care exploatează resentimentele publice. Dar transformarea tuturor criticilor într-un front ostil şi a tuturor nemulţumirilor publice într-o manipulare orchestrată riscă să producă exact efectul pe care CSM spune că îl combate.

Încrederea nu se câştigă prin hotărâri de autoapărare şi nici prin liste de vinovaţi externi. Se câştigă prin transparenţă, asumare şi capacitatea de a recunoaşte că o instituţie poate fi simultan independentă şi imperfectă. Iar dacă după 35 de ani de democraţie orice critică la adresa sistemului judiciar este interpretată ca un atac la adresa independenţei sale, atunci poate că problema nu este doar la critici. Poate că problema este şi la reflexul unei elite instituţionale care confundă prea des contestarea cu subordonarea şi responsabilizarea cu agresiunea.

Singuri împotriva tuturor? Nu, judecătorii nu sunt singuri, ci au un mecanism bine pus la punct care îi protejează de peste 30 de ani.