Cotroceni: dorinţe, speranţe, iluzii

Alegerile noastre pentru funcţia de Preşedinte al României sunt adînc ancorate în lumea arhetipurilor "mitologice", în cea a dorinţelor curente şi îndreptăţite ale unora dintre alegători, în orizontul mai larg al speranţelor acestora şi, mai ales, în solul generos şi fertil al iluziilor pe care cetăţeanul nostru şi le cultivă cu sîrg. Dacă toţi cei vreo 12 milioane de oameni care s-au dus la vot, duminică, ar fi consumat, măcar o dată în viaţă, 15 minute cu lectura prevederilor din Constituţia României, cele care îl privesc pe Preşedintele României, atunci..... Atunci, nu sunt deloc sigur că rezultatul votului ar fi fost radical diferit, dar sunt absolut sigur că ceea ce se va întîmpla după alegeri ar putut fi diferit. Mult mai puţină lume ar fi lovită de sindromul "dezamăgirii prezidenţiale". Să mă explic.

Cele 21 de articole, cîte a dedicat Constituţia Preşedintelui României, se ocupă pe larg cu specificarea mecanismelor instituţional-democratice necesare alegerii şi preluării funcţiei, respectiv încetării acesteia în diferite circumstanţe. Partea care desenează atribuţii funcţionale nu are mai mult de 100 de cuvinte. În schimb, e plină de "elucubraţii" juridico-constituţionale care nu au sens, nici practic, nici juridic. Exemplu: Art. 80, de la care începe capitolul dedicat Preşedintelui României. În deschidere el precizează, cu temei şi cu folos, că Preşedintele reprezintă Statul numit România! Ok. După care deraiază de pe ambele şine ale logicii, generale şi juridice, atribuindu-i o funcţie-obligaţie imposibilă. Aceea de "garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării". Garantul este a treia persoană într-o relaţie clasică creditor-debitor. Nu neapărat strict economică, dar în care, totuşi, cineva contractează o datorie faţă de un altul. Fie ea şi morală. Al treilea personaj face un angajament legalmente/moralmente opozabil, acela de a acoperi datoria debitorului către creditor, dacă acesta nu o face el însuşi, conform înţelegerilor contractuale convenite între părţi. Este un fel de plasă de siguranţă pentru creditor. Independenţa, unitatea şi integritatea statală nu sunt, însă, atribute negociabile. Nici nu se vînd, nici nu se cumpără. A-l desemna pe Preşedinte drept garant într-o asemenea relaţie este nu doar ridicol, ci de-a dreptul criminal! Sigur, vînzători de ţară au existat întotdeauna şi în toate timpurile, mai peste tot, dar actele lor nu au fost niciodată şi nicăieri considerate legale, constituţionale, acceptabile din punct de vedere moral. Şi, în sfîrşit, cu ce să garanteze Preşedintele? Cu viaţa proprie, cu averea lui şi a neamurilor sale, cu averea ţării, cu mandatul pe care îl deţine? Nu există nimic material care să acopere valoarea pierderii atributelor de independenţă, integritate şi unitate teritorială! Paragraful doi al articolului 80 este însă adevărata chintesenţă oximoronică. Îi dă Preşedintelui atributul "de a veghea la respectarea Constituţiei şi la bunul mers al autorităţilor publice". Respectarea de către cine? De către toţi cetăţenii şi de către fiecare în parte, de către toate instituţiile şi autorităţile publice? Păi, atunci, ar trebui să dispună de o armată de "supraveghetori" şi de un sistem de monitorizare şi de evaluare infailibil (cine îl face, cine îl omologhează, cine îl aprobă, cine îl gestionează?) capabil să funcţioneze 24/7/365 mai ceva ca Big Brother-ul chinezesc!!! După care textul se răsuceşte şi zice că, pentru a exercita această funcţie, aceea de a veghea! Preşedintele primeşte atributul de "a media" între puterile statului, respectiv între stat şi societate! Adică, pentru a realiza supravegherea, mediezi!!! Mai aberant decît atît, jur că nu se poate!

Nu mai insist, textul e plin, în mai fiecare articol, de asemenea derapaje. Mă întorc la ceea ce spune Constituţia României, cît de cît cu cap şi coadă, despre ceea ce poate şi trebuie să facă Preşedintele în exercitarea funcţiei:

Semnează acte internaţionale (tratate) care crează drepturi şi obligaţii pentru România, dar de negociat le negociază Guvernul, iar de intrat în vigoare nu intră decît după ce sunt aprobate de Parlament!

Desemnează un candidat pentru funcţia de Prim ministru (după alegeri). Ok. După care Guvernul format se duce în Parlament şi, să zicem, primeşte în cele din urmă votul de investitură. După care, Primul ministru se duce la Preşedinte cu lista Guvernului aprobat de Parlament şi....şi "se roagă de el" să dea un Decret pentru intrarea în funcţiune a Guvernului!!!! Şi, dacă Preşedintele nu vrea să îl dea? Dacă are obiecţii majore cu privire la prezenţa lui X sau Y în componenţa Guvernului ori cu privire la structura Guvernului? Ori cu reprezentarea politică în noul Guvern? Curtea Constituţională a analizat situaţii similiare şi a decis că Preşedintele nu e obligat "să semneze ca primarul" actele elaborate şi aprobate de alte instituţii ale puterii de guvernare, Guvern, Parlament, Justiţie. Are drept, dacă nu de veto, atunci măcar de a ridica obiecţii. Trebuie iniţiatorul documentului să ţină seama de obiecţiile Preşedintelui? Nu neapărat şi nici întotdeauna! Cercul s-a închis şi nu se mai deschide decît în marginea prevederilor constituţionale, dacă actorii unor asemenea întîmplări ajung la înţelepciunea de a găsi o cale de compromis şi de a o urma! Dacă nu, Nu! Ce mai face Preşedintele? Se consultă cu Guvernul; trimite mesaje Parlamentului; comandă forţele armate şi prezidează şedinţele CSAT-ului; dizolvă Parlamentul, dar numai în cazul extrem cînd acesta nu a reuşit, după două încercări şi în termen de 60 de zile, să producă majoritatea necesară pentru un vot de investitură a unui guvern propus spre validare; poate să ceară referendumuri, dacă primeşte aprobarea Parlamentului; instituie conform legii starea de asediu sau de necesitate, dar tot cu aprobarea Parlamentului; acordă ordine, medalii, graţierea, gradele de general, numeşte în anumite funcţii publice. Şi....cam atît!

Păi cum? Şi cu economia, cu dezvoltarea, cu programele pentru educaţie, creşterea calităţii vieţii, creşterea capacităţii industriale, tehnologice, ştiinţifice, pentru dezvoltarea culturii, cercetării şi învăţămîntului, pentru investiţii strategice, pentru stabilirea plafoanelor de îndatorare publică şi a condiţiilor în care sunt angajate obligaţiile financiare ale statului în raport cu instituţiile internaţionale şi cu alţi actori ai pieţelor de creditare, cum rămîne cu sănătatea publică, cu administraţia publică, cu apărarea intereselor şi a drepturilor cetăţenilor....etc.??? Rămîne, ca în tren!

Conform Constituţiei României aceste atribute nu aparţin, în nici un fel, Preşedintelui României. Dar cui? Guvernului, Parlamentului şi altor instituţii publice sau private. Pe scurt, toată "maculatura electorală", toată vorbăria fără sfîrşit despre ce o să facă X sau Y odată ajuns la Cotroceni, ca Preşedinte al României, nu are nici o bază constituţională.

Tot ceea ce putem aştepta de la Preşedintele cel nou, cu oarecare îndreptăţire, este, în esenţă: să fie decent şi cît de cît interesat de nevoile cetăţenilor, nu doar de jocurile politice şi de căile de a se înfrupta cît mai puţin deranjat de plebe din privilegiile funcţiei prezidenţiale! Să nu mai cheme minerii ca Iliescu, să nu ne mai spună cu gura plină că a extirpat "marea corupţie" din România, precum Constantinescu, să nu se mai dea pe sine drept exemplu elevilor, în ziua deschiderii noului an şcolar, spunînd că pot ajunge "oameni", ba chiar preşedinţi, şi cu mai puţină şcoală, că de vopsitori şi de tinichigii are nevoie România, să fie mai puţin indolent, arogant şi sfidător decît Iohannis. Cam atît!