Răzbunarea sacrului. Ortodoxia militantă şi revanşa asupra statului secular (4)

În prezent, raportul dintre religie şi putere cunoaşte o mutaţie de altă natură, marcată de revendicarea unui rol normativ într-o societate fragil secularizată. Aşa se face că, după 1989, chiar dacă logica puterii s-a schimbat, reflexele au rămas. Biserica nu s-a eliberat de trecut, ci a intrat într-o nouă etapă în care încearcă să-şi ia revanşa asupra modernităţii seculare.

Această transformare nu este o renaştere spirituală, ci ca o mutaţie în raportul dintre religie şi puterea politică. Dacă în comunism religia fusese subsumată statului, după 1989 raportul se inversează. Nu statul modelează Biserica, ci o parte a Bisericii încearcă să configureze statul, revendicând asupra lui o autoritate morală tot mai amplă. În acest proces, Biserica preia controlul asupra unor domenii simbolice pe care politica le-a abandonat, precum moralitatea publică, identitatea colectivă şi sentimentul de apartenenţă, transformându-le într-o autoritate morală expansivă.

Fenomenul nu este specific României, ci parte a unei dinamici mai largi din Europa Central-Estică, în care Bisericile îşi extind rolul public şi revendică o autoritate morală asupra statului şi asupra agendei colective. Putem observa această mişcare în Rusia, unde ideologia Lumii Ruse transformă ortodoxia într-un instrument geopolitic şi justifică ambiţiile imperiale printr-o retorică identitar-mesianică. În Polonia, catolicismul devine militant în sensul în care nu se limitează la rolul pastoral, ci intervine direct în politicile publice, de la educaţie la justiţia reproductivă, influenţând partide şi reţele instituţionale. În Serbia, teologia martiriului structurează narativul naţional, cultivând ideea unei comunităţi perpetuu asediate şi moralmente superioare, ceea ce conferă Bisericii un rol central în definirea legitimităţii politice. Iar în Ungaria, formula „creştinismului constituţional” rearanjează raportul dintre stat şi religie, nu prin clericalizare, ci prin înscrierea unor valori cultural-creştine ca fundamente ale ordinii politice, transformând identitatea religioasă într-un criteriu de suveranitate.

BOR se înscrie în această dinamică regională, însă cu o particularitate istorică esenţială. Nu există la noi nici recuperarea culpabilă a unui model imperial, ca la Moscova, nici un filon consistent de rezistenţă anticomunistă, ca în Polonia. Ceea ce diferenţiază cazul românesc este absenţa unei rupturi morale după 1990. Lipsa unei „spovedanii” instituţionale a lăsat deschisă poarta unei ideologii a revanşei simbolice, în care trecutul este reinterpretat selectiv şi folosit ca resursă de autoritate. Fără asumarea tăcerii din perioada comunistă şi fără clarificarea ambivalenţelor interbelice, spaţiul postcomunist a devenit un teren fertil pentru o Biserică ce nu şi-a regândit rolul, ci l-a extins, transformând slăbiciunea reconcilierii morale într-o platformă de acumulare de influenţă

Această revanşă se manifestă pe trei direcţii. Prima este de natură simbolică. Într-o societate în care statul nu reuşeşte să ofere un orizont de sens, Biserica ocupă terenul lăsat liber şi îşi asumă rolul de arbitru moral. Nu o face prin profeţie sau vocaţie spirituală, ci printr-o presiune culturală persistentă, care transformă tradiţia în instrument identitar. De aici cultul „valorilor creştine”, discursul despre „decadenţa occidentală” şi atacurile la adresa pluralismului sau a drepturilor individuale. Religia nu revine ca mesaj al mântuirii, ci ca infrastructură simbolică a ordinii sociale, un cadru moral menit să ofere certitudine într-un context politic fragil.

A doua direcţie este politică. Ortodoxia militantă nu caută să preia puterea direct, ci să exercite o hegemonie normativă asupra statului. Nu urmăreşte să guverneze direct, dar revendică dreptul de a fixa limitele a ceea ce este considerat legitim, de la educaţie la corp, de la familie la identitate. În acest registru, reacţiile BOR la iniţiativele privind educaţia sexuală, drepturile minorităţilor sau reglementarea avortului sunt revelatoare, deoarece nu contestă existenţa statului, ci încearcă să-i impună o grilă normativă prezentată drept morală. Se produce astfel o deplasare a statului spre zona pre-politicului, unde deliberarea democratică este înlocuită cu verdictul unei ordini considerate superioare.

În gândirea lui Claude Lefort, spaţiul democratic funcţionează pe baza unui „loc gol al puterii”, un loc pe care nimeni nu îl poate ocupa definitiv. In Essais sur le politique Lefort e categoric: „Locul puterii devine un loc gol. Nu este nevoie să insistăm asupra detaliilor mecanismului instituţional. Esenţialul este că acesta îi împiedică pe guvernanţi să îşi aproprieze puterea, să o încorporeze în propria persoană.” În contextul românesc, acest loc este readus într-o logică de ocupare simbolică, printr-o autoritate ce se declară stabilă şi necontestabilă, fapt ce subminează dinamica pluralistă a democraţiei. Asistăm la o derivă în care incertitudinea democratică, constitutivă modernităţii politice, este substituită prin certitudine dogmatică.

În analiza lui Marcel Gauchet, modernitatea reprezintă un proces de „ieşire din religie”, prin care politicul se emancipează de tutelă sacră. Or, ceea ce se observă în cazul românesc este un contra-curent, o revenire a cadrului religios în sfera politicului, nu prin teocraţie explicită, ci prin capturarea zonelor sensibile ale normativităţii publice. Religiosul nu reapare ca experienţă spirituală, ci ca mecanism de stabilire a limitelor legitimităţii.

Din perspectiva teoriei deliberative a lui Habermas, problema nu constă în prezenţa religiei în spaţiul public, ci în absenţa traducerii revendicărilor doctrinare într-un limbaj accesibil tuturor cetăţenilor, indiferent de convingeri. Ceea ce rezultă este o moralizare fără deliberare, o impunere a unor standarde prezentate ca superioare fără a trece prin filtrul raţiunii publice. Statul este astfel împins spre o zonă în care legitimarea democratică devine secundară în raport cu o pretinsă ordine morală preexistentă.

În acest ansamblu conceptual, atitudinea BOR nu exprimă o propoziţie morală, ci o tentativă de re-anchilozare a politicului într-o formă de autoritate ce se doreşte absolută şi ne-negociabilă, plasată deasupra mecanismelor moderne de legitimare democratică

A treia direcţie este geopolitică. Într-o Europă aflată într-un proces accelerat de fragmentare, ortodoxia se transformă într-un vector de poziţionare strategică, deoarece rivalitatea dintre Constantinopol şi Moscova, schisma ucraineană şi reactivarea naţionalismelor religioase din regiune configurează un câmp de putere în care bisericile sunt obligate să îşi clarifice statutul şi loialităţile. În acest context, BOR afirmă o neutralitate de inspiraţie bizantină, prezentată ca echilibru între centrele de autoritate ortodoxă, însă această neutralitate funcţionează în realitate pe mai multe registre. În interior, instituţia cultivă un tradiţionalism moral care îi consolidează autoritatea socială, în exterior practică o diplomaţie eclezială orientată spre menţinerea autonomiei faţă de Moscova fără a întrerupe complet dialogul, iar în raport cu vecinătatea est-europeană investeşte în continuitatea statului naţional, văzut ca principal garant al identităţii româneşti şi al stabilităţii regionale. Biserica se mişcă astfel într-un spaţiu geopolitic dens şi contradictoriu, în care acţiunile sale reflectă reconfigurarea relaţiilor dintre religie, naţiune şi putere.

Această polifonie maschează totuşi o direcţie unică, apărarea unui model de identitate ortodoxă defensivă, prezentat ca antidot la modernitatea liberală. Nu asistăm la o reafirmare a sacrului, ci la o reacţie moralizatoare motivată de teama de pierdere a rolului, a statutului şi a puterii simbolice. Paradoxul este că secularizarea parţială a societăţii a declanşat tocmai această contra-mişcare eclezială. Într-un stat slab şi cu instituţii politice erodate, religiosul revine nu ca expresie a credinţei, ci ca mecanism de compensare a unei autorităţi în declin.

În acest punct, cercul se închide. Sacralizarea naţiunii din secolul al XIX-lea a transformat teologia într-o ideologie politică, iar tăcerea impusă în epoca comunistă a modelat o instituţie capabilă să supravieţuiască oricărui regim. După 1989, discursul a devenit liber, însă conştiinţa instituţională nu s-a schimbat pe măsură. Ceea ce numim astăzi revanşă nu este întoarcerea credinţei, ci revenirea unei teologii politice care încearcă să umple un vid moral printr-o autoritate simbolică prezentată drept incontestabilă

Statul secular nu este ameninţat de religie, ci de confuzia dintre sacru şi profan, dintre identitate şi credinţă, dintre morală şi putere. În momentul în care limbajul religios începe să stabilească limitele spaţiului public, libertatea se îngustează, afectând atât individul, cât şi societatea şi instituţiile democratice. Aşa-numita revanşă a sacrului nu marchează o victorie, ci un avertisment, deoarece fără o delimitare fermă a domeniilor de autoritate democraţia devine vulnerabilă, iar religia riscă să fie redusă la un instrument identitar

Miza reală nu ţine de întoarcerea sacrului, ci de forma pe care o ia această revenire, fie că se manifestă ca putere normativă şi hegemonie culturală, fie că devine un instrument de modelare identitară care fixează ce anume este admis în privinţa familiei, a sexualităţii, a rolurilor de gen şi a apartenenţei naţionale. Răspunsul nu aparţine doar Bisericii, ci societăţii în ansamblul ei, deoarece tensiunea decisivă nu se joacă între secular şi religios, ci între autoritate şi libertate, între memorie şi responsabilitate, între legitimare democratică şi tentaţia dominaţiei.