De ce eşuează încercările de reformă a sectorului public?

România a cunoscut mai multe lansări de reforme ale sectorului public -educaţie, sănătate, cultură, apărare şi securitate, justiţie, administraţie publică centrală şi locală, asigurări sociale - fără rezultate concludente. Cauza acestor eşecuri repetate o constituie abordarea pompieristică, lipsită de concepte economice şi sociale solide.

În prezent, România se confruntă cu un deficit bugetar excesiv, în condiţiile în care aproape toate sectoarele publice cu finanţare din bugetele publice reclamă subfinanţarea acestora. Prin Programul bugetar structural convenit cu Uniunea Europeană, România s-a angajat să reducă deficitul bugetar de la peste 9% din PIB, în anul 2024, la 2,5% în anul 2031. Respectarea acestui program, de care depinde şi continuitatea fluxului de fonduri europene, reprezintă garanţia credibilităţii României pe pieţele de capital, interne şi externe, de unde trebuie să se împrumute cu circa 46 miliarde, în echivalent euro, pentru a finanţa deficitul bugetar şi a refinanţa datoria publică care vine la scadenţă în anul 2025. Pentru anul 2025, ţinta de deficit, potrivit acestui program, este de 7%.

Forţele politice din România sunt conştiente că, pentru a se încadra în această ţintă de 7%, în situaţia în care asistăm şi la o creştere economică sub nivelul avut în calcul la elaborarea bugetului public pe acest an, este necesară o eficientizare a cheltuielilor publice, eliminarea cheltuielilor publice neproductive, reducerea substanţială a evaziunii fiscale şi realizarea reformei fiscale la care ne-am angajat prin PNRR.

Ce s-a realizat până în prezent în domeniul cheltuielilor publice? Nimic deosebit. Guvernul a adoptat aceleaşi măsuri lipsite de sustenabilitate pe termen mediu şi lung: a) a dispus o reducere generală a cheltuielilor publice cu 5%, la toţi ordonatorii de credite bugetare (ministere, instituţii publice, autorităţi locale etc). Este măsura cea mai simplă de luat, fără analize la nivelul fiecărei instituţii publice, fără să ţină seama de importanţa relativă şi de impactul fiecărei cheltuieli publice ; b) măsura de mai sus se aplică cel mai uşor prin tăieri de cheltuieli la investiţii şi întreţinere (bunuri şi servicii). Această măsură este printre cele mai nocive, deoarece provoacă o risipă de resurse publice. De exemplu, reducerea consumabilelor într-un spital public de stat conduce la folosirea ineficientă a echipamentelor sofisticate de diagnostic medical (computer tomograf, rezonanţă magnetică, analize medicale etc.); c) îngheţarea salariilor nominale din sectorul public şi a pensiilor din sistemul de asigurări sociale de pensii de stat. În condiţiile în care inflaţia se dovedeşte rezistentă, fiind apreciată în jurul a circa 5% pe an, această măsură reprezintă o reducere a cererii agregate la nivel macroeconomic şi o diminuare a puterii de consum a angajaţilor din sectorul public. Măsura este nedorită, ne-sustenabilă şi conduce la de-motivarea personalului din sectoarele publice.

Orice reformă reală şi sustenabilă a sectorului public trebuie să fie fundamentată pe o serie de principii economice şi sociale:

Reducerea cheltuielilor în orice sector public sau program public trebuie făcută numai în cadrul unei strategii cu privire la restructurarea acelui sector sau program. Dacă o reducere de 5% a cheltuielilor publice poate fi suportată temporar, orice cerinţă de permanentizare sau de majorare a acestei reduceri de cheltuieli poate fi făcută numai prin redefinirea şi restructurarea obiectivelor care trebuie realizate de către acel sector sau program public;

Reducerea cheltuielilor publice poate fi relativă, în sensul că un sector public poate furniza bunuri publice, cantitativ mai mult şi calitativ mai bine, cu aceleaşi cheltuieli publice;

În orice sector public, analiza economică şi judecata de valoare, neinfluenţată de interesele grupurilor sociale, mai mari sau mai mici, care doresc să-şi păstreze privilegiile, în detrimentul restului populaţiei, trebuie să facă diferenţa între cheltuielile publice productive şi cele neproductive care se impun a fi eliminate;

Restructurarea cheltuielilor în orice sector public este sustenabilă dacă asigură continuitatea serviciilor publice esenţiale. De exemplu, în sănătate, lipsa medicamentelor reduce capacitatea sectorului de sănătate publică de a-şi îndeplini misiunea de refacere a sănătăţii;

Bunurile publice asigurate de sectoarele publice pot fi produse chiar în cadrul sectoarelor publice respective sau pot fi produse în sectorul privat şi achiziţionate de sectoarele publice ca, de exemplu, echipamentul militar, hrana servită în unităţile medicale, servicii de educaţie oferite de unităţile de învăţământ private, servicii de prelucrare a informaţiilor şi tehnologii noi. În acest caz, procedurile de achiziţii au un rol esenţial în folosirea eficientă a resurselor publice;

Un criteriu important în reducerea cheltuielilor publice este măsura în care, prin acţiunea respectivă, este influenţată pozitiv sau negativ perspectiva creşterii economice.

Cei care au responsabilitatea analizei cheltuielilor publice au datoria să abordeze fiecare sector public nu ca pe un ”sector bugetar”, ci ca pe un sector al economiei naţionale, în care au loc procese de producţie, care angajează resurse umane, materiale, acumulează bunuri capitale rezultate prin investiţii, cu scopul de a furniza ”bunuri publice”, ca, de exemplu, educaţie, sănătate, servicii ale justiţiei, securitate naţională, securitate individuală, protecţia persoanelor cu dizabilităţi, stabilitatea preţurilor etc. Cu alte cuvinte, este vorba nu numai de analiza cheltuielilor publice dintr-un sector sau altul, aferente unui program public sau altuia, ci şi de analiza fundamentelor economice pe care sunt organizate şi funcţionează sectorul public şi programul public respectiv.

O cheltuială publică este productivă dacă bunul public în cantitatea şi în condiţiile pe care trebuie să le asigure sau obiectivele pe care trebuie să le îndeplinească corespunde cu o anumită mărime dată a cheltuielilor, care ar trebui să fie la cel mai mic nivel posibil. O cheltuială publică neproductivă reprezintă diferenţa dintre cheltuielile publice efectuate de un sector public sau de un program finanţat din bugetele publice şi cheltuielile publice mai mici care ar fi realmente necesare pentru a obţine acelaşi bun public sau beneficiu social (cu o eficienţă maximă în termeni de cost-obiectiv realizat). Desigur, o astfel de analiză este dificilă, necesită expertiză şi timp. De aceea, sub presiunea unor dezechilibre financiare severe, se recurge la măsuri pompieristice, care nu fac decât să amâne rezolvarea de fond a problemelor de echilibru.

Deşi majoritatea sectoarelor publice din România acuză subfinanţarea cronică, totuşi există multiple situaţii de cheltuieli publice neproductive, respectiv de risipă a banului public. Astfel:

-Avem programe de subvenţii cu scopul de a proteja persoanele sărace, dar le aplicăm la întreaga populaţie, de exemplu, cote reduse de TVA la anumite bunuri de consum. În fapt, de aceste subvenţii beneficiază cel mai mult persoanele din clasa de mijloc şi cei cu venituri mari care consumă mai mult;

-Avem o proporţie necorespunzătoare între cheltuielile aferente medicinei preventive şi cele pentru medicina curativă, ceea ce conduce la aglomerarea spitalelor publice. O mărire a ponderii cheltuielilor pentru medicina preventivă ar creşte productivitatea cheltuielilor pentru sănătate prin îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, la acelaşi nivel de cheltuieli. De asemenea, o proporţie necorespunzătoare între numărul de asistente medicale şi doctori poate conduce la o cheltuială publică neproductivă dacă doctorul, în lipsă de asistent medical, alocă timp pentru actele medicale care ar trebui efectuate de către asistent;

-Investim foarte mult în construcţia de autostrăzi şi drumuri, fără a asigura şi resursele financiare necesare pentru întreţinerea acestora, ceea ce conduce la degradarea infrastructurii şi la ineficienţa cheltuielilor publice de capital;

-Avem o inflaţie de persoane pe funcţii de conducere în instituţiile publice, autorităţile publice centrale şi locale, unităţile economice cu capital de stat, în condiţiile în care, în era digitală informaţia poate fi transmisă instantaneu la toţi angajaţii, nemaifiind nevoie de multiple funcţii de conducere, ierarhic organizate. Exemplul de la Romsilva este edificator: din 122 de funcţii de director, analiza a arătat că doar 17 sunt necesare. După cum ştim cu toţii că reforma teritorial administrativă nu ar mai trebui amânată, doar pentru că anumite grupuri de interese ce extrag privilegii se opun. Evident, rezistenţa la asemenea restructurări este mare;

-Cheltuieli publice ineficiente există şi vor apărea şi în armată dacă vom insista pe achiziţionarea celor mai scumpe echipamente militare, fără a ţine seama de experienţa Ucrainei, căpătată în războiul din era digitală, a inteligenţei artificiale şi a roboţilor (cheltuieli publice mari fără un plus real de securitate naţională). O cheltuială publică neproductivă este şi atunci când ar exista un număr prea mare de generali raportat la numărul de soldaţi;

-O cheltuială publică productivă poate deveni neproductivă în situaţia când apare un exces de forţă de muncă angajată, din cauză că lipsesc anumite materiale fără de care activitatea de producere a bunurilor publice nu se poate realiza. Revin la exemplul cu consumabilele pentru spitale. Dacă acestea lipsesc, atunci medicii nu pot efectua analizele necesare. Cum este exclus să renunţi la medicii respectivi, cheltuielile cu salariile lor capătă caracterul de cheltuială publică neproductivă, pe perioada cât aceşti nu lucrează din cauza lipsei de consumabile;

-Dar cea mai nocivă cheltuială publică neproductivă cu salariile este angajarea de persoane fără calificare necesară pentru funcţiile respective;

-Există şi cheltuieli publice neproductive cu forţa de muncă care nu apar sub forma salariilor, ci ca fel de fel de beneficii oferite - chirii pentru locuinţe personale, cheltuieli pentru transport, telefoane gratuite, autoturisme folosite mai mult în scopuri personale, achitate din bugetele publice etc.

Să sperăm că, dată fiind severitatea tensiunii provocată de dezechilibrul bugetar, partidele politice, parlamentarii, guvernul şi autorităţile locale vor înţelege necesitatea efectuării unei reforme reale a sectoarelor şi cheltuielilor publice.