De la tribunal la ghişeu

Proiectul de amendare a legii partidelor politice, pus în consultare publică pe 21 august, nu modifică în substanţă condiţiile de asociere, ci însăşi arhitectura de competenţe care decide cine intră într-o piaţă politică finanţată din bugetul de stat. Recepţia publică s-a concentrat asupra pragului de membri fondatori, ridicat de la trei la o sută, dar proiectul conţine trei intervenţii inteligibile numai împreună, fiindcă separat fiecare admite o justificare rezonabilă: ridicarea pragului, mutarea competenţei de înregistrare de la Tribunalul Bucureşti la Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) şi recalificarea partidelor din persoane juridice de drept public în persoane juridice de drept privat, cu consecinţe directe asupra controlului judecătoresc.

Mărirea pragului merită o scurtă analiză. Decizia Curţii Constituţionale din 2015, care a desfiinţat pragul de 25.000 de membri fondatori, nu a interzis orice prag numeric, ci a sancţionat disproporţia dintre exigenţa legală şi substanţa dreptului garantat de articolul 40 din Constituţie, astfel încât o sută de semnături, cerinţă comparabilă cu cele din statele baltice, poate trece examenul. Dar, fixarea dezbaterii asupra pragului deplasează atenţia dinspre miza reală. Justificarea AEP nu rezistă oricum, fiindcă cele 19 milioane de alegători invocate nu au nicio relaţie funcţională cu pragul propus, iar procentul rezultat, 0,0005%, se potriveşte la fel de bine oricărei alte cifre. Cât despre partidele de familie, articolul 46 din Legea nr. 14/2003 prevede deja încetarea activităţii formaţiunii care nu desemnează candidaţi în două campanii succesive, iar neaplicarea unei norme nu poate fi argument pentru adăugarea alteia.

Premisa nedemonstrată este că numărul formaţiunilor ar fi prin sine o disfuncţie, deşi într-un regim reprezentativ singurul abilitat să trieze competitorii este corpul electoral. Cele 381 de partide înregistrate nu spun nimic despre competiţie, fiindcă indicatorul relevant al fragmentării nu este numărul partidelor înregistrate, ci numărul efectiv de partide parlamentare, situat în România de după 1990 între trei şi cinci. Un partid fără voturi nu produce niciun efect asupra sistemului, în timp ce o formaţiune împiedicată să se constituie poate fi o pierdere, fiindcă valoarea unei oferte politice nu poate fi cunoscută înainte de confruntarea cu electoratul, iar cele care au reconfigurat competiţia românească în ultimele două decenii au pornit toate de la structuri minuscule. Asimetria dintre costul aproape nul al unui partid oarecare şi costul neevaluabil al blocării înregistrării unuia nou face din reducerea numerică o operaţiune cu randament negativ.

Standardul european contrazice soluţia propusă punct cu punct. Liniile directoare comune ale Comisiei de la Veneţia şi ale Biroului OSCE pentru instituţii democratice cer ca înregistrarea să fie o formalitate declarativă, nu o autorizare discreţionară, ca organismul competent să fie independent, cu control judecătoresc efectiv asupra refuzului, şi ca restrângerile fragmentării să opereze în etapa electorală, nu la înregistrare.

Dar adevărata miză, cea economică, apare când fluxurile financiare sunt aşezate alături de competenţele propuse. În august 2026 au fost virate din bugetul de stat către partide 15.470.004 lei, dintre care 5,13 milioane către PSD şi 3,04 milioane către AUR, într-un ritm care proiectează circa 185 de milioane anual, absorbite integral de opt formaţiuni din cele 381 înregistrate, iar instituţia care administrează distribuţia ar urma să decidă şi asupra apariţiei unor concurenţi. Configuraţia corespunde modelului partidului-cartel, în care formaţiunile migrează către resursele statului, iar finanţarea publică devine barieră la intrare. Cumularea plăţii lunare a subvenţiei cu controlul asupra cheltuirii acesteia este o formă de proiectare instituţională defectuoasă, remediul constând în separarea celor două funcţii şi în aşezarea autorităţii de control acolo unde abţinerea de la suspendarea subvenţiilor costă mai mult decât suspendarea.

Transformarea propusă ia forma unei conversii instituţionale: structura îşi păstrează denumirea şi legitimarea, dar îşi schimbă funcţia, astfel că autoritatea concepută pentru administrarea alegerilor şi supravegherea finanţării ajunge să hotărască asupra existenţei celor supravegheaţi. Recalificarea partidelor ca persoane juridice de drept privat completează operaţiunea, restrângând sfera actelor atacabile în contencios administrativ, în timp ce acelaşi proiect reglementează detaliat viaţa internă a partidelor, de la durata mandatelor la excludere, formaţiunile devenind private în raport cu instanţele şi rămânând publice în raport cu autoritatea.

Momentul ales pentru lansarea proiectului de modificare a legii permite o interesantă lectură cronologică. Nu numai pentru că România traversează cea mai lungă perioadă fără guvern cu puteri depline, ci şi pentru că Raportul Comisiei Europene privind statul de drept, publicat pe 17 iulie 2026, constata că auditurile anuale ale partidelor nu au fost efectuate, că investigaţiile şi sancţiunile lipsesc şi că numirea conducerii autorităţii, după demiterea din februarie 2025 a titularului anterior, a fost criticată pentru lipsă de transparenţă. La o lună de la constatarea deficitului, răspunsul nu a fost efectuarea auditului restant, ci cererea unei competenţe suplimentare, iar programarea consultării până pe 20 septembrie, cu guvernul demis şi legislativul în vacanţă, corespunde perfect definiţiei curente a ferestrei de oportunitate pentru trecerea fără dificultăţi a unui proiect pregătit din timp.

Argumentele în favoarea proiectului sunt reale şi trebuie enunţate fără menajamente. Un prag numeric nu este prin sine neconstituţional, înregistrarea administrativă funcţionează în multe state europene şi oferă termene mai bune decât procedura judiciară, controlul ulterior al Curţii de Apel Bucureşti rămâne o garanţie, iar registrul actual ridică o problemă de igienă a evidenţei publice. Niciunul dintre acestea nu explică de ce întreţinerea unui registru justifică atingerea adusă libertăţii de asociere, de ce instituţia găsită deficitară la supraveghere primeşte competenţe noi şi nici de ce reforma trebuie adoptată acum.

O reformă coerentă ar urma o altă secvenţă. Ar începe, dacă dimensiunea registrului chiar este o problemă, cu aplicarea articolului 46 şi radierea formaţiunilor inactive, ar continua cu publicarea auditurilor restante şi ar menţine competenţa de înregistrare la instanţă, cu termene legale ferme dacă durata procedurii deranjează. Filtrele trebuie puse acolo unde produc informaţie democratică relevantă, adică la ieşire, în momentele electorale, prin semnăturile de susţinere, pragul electoral şi verificarea efectivă a finanţării, şi nu la intrare, în etapa constituirii, unde filtrează doar intenţia de asociere.

Ceea ce se propune nu este o simplificare administrativă, ci o schimbare în însăşi natura instituţiei. Instanţa verifică dacă legea a fost respectată, ghişeul apreciază dacă solicitantul merită să intre, iar între cele două stă întreaga distanţă dintre un drept şi o îngăduinţă. România a fost deja condamnată la Strasbourg în 2005, pentru încălcarea articolului 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului în cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, tocmai pentru refuzul de a înregistra un partid pe temeiul articolelor din statut şi program, iar lecţia de atunci a fost că existenţa unei formaţiuni politice nu poate depinde de aprecierea celor care reprezintă ordinea pe care aceasta o contestă. Proiectul din august 2026 nu contrazice frontal acea lecţie, ci o ocoleşte, mutând decizia asupra intrării în competiţie la instituţia care plăteşte lunar subvenţiile competitorilor existenţi. Nu e nevoie de rea-credinţă pentru ca un astfel de aranjament să lucreze împotriva noilor veniţi, e suficient să fie lăsat să lucreze.