Deficitul democratic al hegemoniei globale (II)

Dacă afirmaţia avansată în secţiunea anterioară este corectă - că preşedinţia americană funcţionează ca o instituţie globală în toate privinţele, mai puţin în nume constituţional -, atunci lucrurile se schimbă. Întrebarea nu mai este dacă deciziile prezidenţiale îi afectează pe neamericani, pentru că este evident că o fac - întrebarea mai importantă este dacă aceste consecinţe sunt suficient de semnificative pentru a justifica regândirea relaţiei dintre puterea politică şi participarea democratică.

Filozofii politici s-au confruntat de mult cu această problemă. Printre cele mai influente răspunsuri se află ceea ce a devenit cunoscut drept principiul „tuturor intereselor afectate”, dezvoltat cel mai proeminent de Robert Goodin şi explorat de cercetători precum David Held şi Thomas Pogge. Principiul este extrem de simplu: cei ale căror interese sunt afectate în mod semnificativ de o decizie politică ar trebui, într-un anumit sens relevant, să fie reprezentaţi în procesul prin care acea decizie este luată. (1)

În politică internă, democraţiile acceptă deja acest principiu aproape fără rezerve. Administraţiile municipale permit tuturor rezidenţilor locali să voteze deoarece toţi se bazează pe infrastructură şi serviciile locale. Guvernele naţionale recunosc tot mai mult drepturile cetăţenilor lor care trăiesc în străinătate, deoarece deciziile guvernamentale continuă să le modeleze vieţile. Aşadar, reprezentarea urmăreşte impactul. Dificultatea apare atunci când impactul politic depăşeşte graniţele naţionale.

Nu orice efect extern poate crea o „pretenţie” democratică. Pragul relevant ar trebui să fie unul de impact semnificativ: consecinţe previzibile, materiale, susţinute şi impuse unor persoane care nu au o influenţă reciprocă semnificativă asupra decidentului. Un efect comercial minor nu are aceeaşi greutate democratică precum o intervenţie militară, o sancţiune financiară, o modificare majoră a fluxurilor globale de capital sau o politică climatică ale cărei efecte sunt larg distribuite şi dificil de evitat.

Sistemul internaţional modern continuă să aloce participarea democratică în funcţie de cetăţenie, nu de raza reală a autorităţii guvernamentale. Această distincţie a fost cândva în mare parte inofensivă; astăzi nu mai este aşa.

• Războiul din Irak: când nişte alegeri au schimbat vieţile a milioane de oameni din afara SUA

Niciun eveniment nu ilustrează mai dramatic raza globală a autorităţii prezidenţiale amerciane decât invazia Irakului din 2003. Întrebarea esenţială nu este dacă cineva consideră intervenţia justificată sau nu. Cea mai importantă întrebare este de altă natură.

Aproximativ 122 de milioane de americani au participat la alegerile prezidenţiale din 2000, care l-au adus, în cele din urmă, pe George W. Bush la putere. Totuşi, consecinţele acelor alegeri au fost suportate de populaţîi situate mult dincolo de Statele Unite. Un număr mare de irakieni şi-au pierdut viaţă pe parcursul conflictului, iar milioane au fost strămutaţi. Ţările vecine au primit refugiaţi. Instabilitatea regională a contribuit la noi provocări de securitate în Orientul Mijlociu şi Europa. Estimările privind victimele şi consecinţele secundare variază şi pot fi contestate. Ceea ce nu poate fi negat este amploarea consecinţelor în regiunea afectată.(2)

Soldaţi britanici au luptat şi au murit alături de forţele americane. Militari australieni, polonezi, italieni, români, danezi şi din alte ţări aliate au participat nemijlocit alături de cei americani. Contribuabili din democraţii aliate au finanţat şi ei operaţiunile militare.

Cetăţeni din întreaga lume au resimţit reverberaţiile geopolitice. Niciunul dintre ei nu votase în alegerile care au determinat alegerea Comandantului Suprem a cărui administraţie a iniţiat intervenţia.

Această observaţie nu implică faptul că neamericanii ar fi trebuit să deţină un drept de veto asupra politicii americane de securitate. Ea sugerează, totuşi, că relaţia democratică dintre decidenţi şi cei profund afectaţi de deciziile lor este profund asimetrică.

• Iranul, pieţele energetice şi preţul vieţii de zi cu zi

Acţiunea militară este excepţională. Pieţele energetice nu sunt. Să luăm în considerare efectele politicii americane faţă de Iran: administraţii succesive au impus, relaxat şi reimpus sancţiuni care au vizat exporturile iraniene de petrol şi instituţiile sale financiare. Aceste măsuri au fost destinate în primul rând influenţării comportamentului strategic al Teheranului, dar consecinţele lor s-au extins mult dincolo de Iran.

Petrolul este o marfă tranzacţionată la nivel global. Reducerile ofertei anticipate, creşterea riscului geopolitic, intensificarea incertitudinii în Golful Persic şi blocarea strâmtorii Hormuz produc unde de şoc pe pieţele internăţionale, mai ales când traderii şi guvernele anticipează perturbări viitoare. Preţurile combustibililor pot creşte nu numai în Statele Unite, ci şi în ţările Uniunii Europene, India, Kenya, Brazilia şi nenumărate alte ţări ai căror cetăţeni nu au nicio voce politică la Washington.

Pentru multe gospodării, preţuri mai mari la combustibil înseamnă alimente, încălzire, transport şi bunuri de consum mai scumpe. Povara cade cel mai greu asupra familiilor cu venituri reduse, deoarece energia ocupă o pondere mai mare în bugetele lor.

Un preşedinte american poate urmări sancţiuni crezând că acestea promovează securitatea naţională sau stabilitatea internăţională. Oameni rezonabili pot fi de acord sau pot contesta această judecată. Dar navetistul spaniol care plăteşte substanţial mai mult pentru a-şi alimenta maşină, compania poloneză de transport rutier confruntată cu costuri operaţionale mai mari sau fermierul egiptean care se confruntă cu fertilizator mai scump devin cu toţii participanţi - deşi involuntari - la consecinţele practice ale politicii externe americane. Implicarea lor se limitează la sacrificiul economic, nu la participarea democratică.

• Dolarul: moneda Americii, constrângerea întregii lumi

Nicio caracteristică a ordinii internaţionale nu demonstrează mai bine influenţa structurală a Americii decât rolul global al dolarului american. Spre deosebire de majoritatea monedelor naţionale, dolarul funcţionează simultan că moneda internă a Americii şi că principala moneda de rezervă pentru comerţul şi finanţele internăţionale.(3)

Acest rol dublu conferă factorilor de decizie americani o pârghie extraordinară. Când Washingtonul impune sancţiuni financiare, băncile internaţionale se conformează adesea indiferent de preferinţele propriilor guverne, deoarece accesul lor la dolar rămâne indispensabil. Când ratele dobânzilor americane se schimbă, capitalul global se mişcă frecvent că răspuns. Monedele pieţelor emergente se apreciază sau se depreciază. Costurile de împrumut ale statelor cresc. Deciziile de investiţii se schimbă.

Ratele ipotecare cresc sau scad. Inflaţia se accelerează sau se moderează. Economiştii au descris acest fenomen drept ciclul financiar global.(4)

De ce contează acest lucru din punct de vedere democratic? Contează deoarece deciziile monetare şi financiare nu transmit doar preţuri; ele transmit constrângeri. Guvernele din afară Statelor Unite îşi pot păstra suveranitatea formală, dar opţiunile lor de politică sunt adesea îngustate de fluxurile de capital, presiunile asupra cursului de schimb, costurile finanţării şi accesul la pieţele denominate în dolari.

Implicaţiile sunt profunde. Un antreprenor din Nairobi care caută finanţare pentru afacere, un proprietar din Bucureşti care îşi reînnoieşte ipoteca sau un producător din Vietnam care îşi extinde producţia pot descoperi cu toţii că preţul capitalului depinde parţial de decizii luate de instituţii responsabile doar în faţă cetăţenilor americani. Din nou, aceasta nu implică un comportament greşit. Ea ilustrează concentrarea puterii şi influenţă globală.

• Tarife şi lanţuri de aprovizionare

Politica comercială oferă un alt exemplu revelator. Când Statele Unite au impus tarife ample asupra importurilor chineze la sfârşitul anilor 2010, obiectivul imediat a fost remodelarea comerţului bilateral şi încurajarea schimbărilor în practicile economice chineze. Consecinţele reale s-au dovedit mult mai complexe.

Producătorii şi-au reorganizat reţelele de producţie în Asia de Sud-Est. Rutele maritime s-au ajustat. Preţurile mărfurilor au fluctuat. Consumatorii din mai multe ţări au plătit preţuri mai mari pentru bunuri importate. Firmele din Europa şi-au reconsiderat strategiile de investiţii. Exportatorii din întreaga Americă Latină au căutat noi oportunităţi, în timp ce alţii au pierdut pieţe existente. O politică îndreptată către o relaţie bilaterală a modificat decizii comerciale în mai multe regiuni ale economiei globale, afectând sute de milioane de oameni în SUA şi la nivel global.(5)

• Schimbările climatice şi consecinţele lor asupra tuturor

Politica climatică oferă poate cea mai clară ilustrare a „nepotrivirii” democratice create de globalizare. Gazele cu efect de seră nu recunosc graniţe naţionale. Fiecare mare emiţător contribuie la condiţii atmosferice resimţite de fiecare societate.(6) Când o administraţie americană intră sau se retrage din acorduri climatice internaţionale, extinde sau restricţionează producţia de combustibili fosili ori accelerează investiţiile în tehnologii curate, consecinţele depăşesc cu mult teritoriul american. Naţiunile insulare vulnerabile la creşterea nivelului marii nu au nici o influenţă electorală asupra acestor decizii, deşi se confruntă cu riscuri existenţiale din cauza emisiilor cumulative.

Fermierii confruntaţi cu secete prelungite, comunităţile costiere care se adaptează la inundaţii şi generaţiile tinere care moştenesc condiţii climatice alterate devin cu toţii părţi interesate în politici adoptate de guverne pe care nu le-au ales. Aici, justificarea tradiţională a democraţiei limitate naţional devine deosebit de dificil de aparat. De asemenea, problema nu se limitează doar la funcţia preşedintelui american şi la deciziile sale. Dacă consecinţele de mediu sunt cu adevărat globale, poate legitimitatea democratică rămâne complet naţională?

Politica climatică nu este, aşadar, doar un alt exemplu de influenţă transfrontalieră. Este cazul cel mai clar în care comunitatea afectată şi comunitatea politică diverg aproape complet. Atmosfera este comună, riscurile sunt cumulative, iar consecinţele sunt distribuite între generaţii. Un electorat limitat naţional poate, prin urmare, lua decizii ale căror consecinţe cele mai severe sunt resimţite în altă parte sau mai târziu, de oameni care nu au fost niciodată reprezentaţi în decizia iniţială.(6)

• Reprezentare şi reciprocitate

Susţinătorii sistemului existent răspund adesea că fiecare naţiune exercită o anumită influenţă externă. Politică monetară a UE afectează statele membre şi economiile vecine. Politică industrială chineză influenţează exportatorii de mărfuri. Reglementările europene modelează companiile internăţionale de tehnologie. Această observaţie este pe deplin corectă, dar omite două distincţii critice.

Prima este anvergură. Nicio altă funcţie democratică nu combină conducerea militară, centralitatea financiară, influenţa tehnologică, autoritatea monedei de rezervă, capacitatea de informaţii, managementul alianţelor şi extinderea diplomatică în măsură exercitată de preşedinţia americană.

A doua distincţie priveşte reciprocitatea. Majoritatea ţărilor experimentează o influenţă mult mai mare venind dinspre Washington decât exercitând-o asupra Washingtonului.

Ungaria nu poate modifica în mod semnificativ preţurile combustibililor americani prin politică unilaterală. Costa Rica nu poate remodela ratele ipotecare americane. Botswana nu poate reorganiza Wall Street.

Teoria politică a privit în mod tradiţional astfel de asimetrii cu suspiciune deoarece ele creează autoritate fără responsabilizare. Preocuparea democratică nu este influenţă în sine, ci influenţă nereciprocă. Acolo unde efectele sunt larg mutuale, diplomaţia poate fi suficientă. Acolo unde influenţa este structural unilaterală, responsabilizarea devine o problemă de legitimitate. Problema nu este că Statele Unite îi afectează pe alţii; toate statele îi afectează pe alţii. Problema este că niciun alt electorat nu exercită o combinaţie comparabilă de pârghii militare, financiare, tehnologice, diplomatice şi instituţionale asupra unor oameni care nu îl pot influenţă reciproc.

• Dincolo de cetăţenie

Cetăţenia rămâne una dintre cele mai valoroase instituţii ale democraţiei. Ea creează obligaţii reciproce între indivizi care împărtăşesc comunităţi politice, contribuie cu taxe, apără sisteme constituţionale şi acceptă decizii colective. Nimic din argumentul precedent nu îi diminuează importanţa. Întrebarea este dacă cetăţenia ar trebui să rămână baza exclusivă a participării democratice atunci când autoritatea politică transcende tot mai mult cetăţenia însăşi.

Fondatorii democraţiei constituţionale moderne cu greu şi-ar fi putut imagina o lume în care deciziile unui singur executiv naţional ar influenţa pieţele financiare în câteva secunde, ar modifica preţurile energiei pe continente întregi, ar afecta simultan echilibre militare în mai multe regiuni şi ar modela condiţiile de mediu pentru generaţiile viitoare. Arhitectura lor constituţională reflectă arhitectură şi caracteristicile politice ale secolului al XVIII-lea.

Secolul al XXI-a prezintă un peisaj diferit - unul definit nu de izolare teritorială, ci de interdependenţa sistemică. Instituţiile democratice evoluează atunci când circumstanţele istorice se schimbă. Extinderea dreptului de vot către cetăţenii fără proprietate, către femei, către adulţii mai tineri şi către minorităţi istoric excluse a reflectat recunoaşterea faptului că legitimitatea politică cerea o includere mai largă pe măsură ce societăţile se dezvoltau.

Fiecare extindere a părut iniţial radicală. Fiecare a devenit în cele din urmă larg acceptată deoarece principiul democratic de baza a rămas acelaşi. Cei guvernaţi în mod substanţial merită reprezentare. Provocarea contemporană este dacă acelaşi principiu ar trebui acum să traverseze graniţele naţionale.

Dacă răspunsul este da, atunci preşedinţia americană nu mai este doar o funcţie constituţională americană. Ea a devenit prima instituţie democratică a cărei circumscripţie morală poate fi considerabil mai largă decât electoratul său legal.

Implicaţiile acestei posibilităţi sunt profunde - criza cu care se confruntă democraţia astăzi nu este doar scăderea încrederii, polarizarea sau paralizia instituţională; este lărgirea distanţei dintre raza puterii politice şi limitele vocii democratice.

(Va urma)