Deficitul democratic al hegemoniei globale (I)

• Partea I: Preşedinţia americană că instituţie globală

La scurt timp după fiecare alegeri prezidenţiale americane, miliarde de oameni descoperă că vieţile lor s-au schimbat. Unii află că moneda ţării lor s-a depreciat peste noapte. Alţii văd bursa prăbuşindu-se. Preţurile petrolului cresc sau scad înainte că primul ordin executiv să fi fost semnat. Guvernele îşi amână bugetele în aşteptarea noii politici externe a Washingtonului. Băncile centrale îşi reevaluează prognozele pentru ratele dobânzilor. Planificatorii militari şi diplomaţii gândesc planuri alternative. Investitorii transferă trilioane de dolari de pe un continent pe altul pentru a-şi proteja investiţiile. Familiile se întreabă dacă va creşte costul încălzirii locuinţei, al alimentării maşinii sau al plăţii ipotecii din cauza unor decizii luate la mii de kilometri distanţă.

Niciunul dintre aceşti oameni nu a participat la alegerea persoanei care le va influenţa atat de mult viitorul. Acesta este unul dintre marile paradoxuri democratice ale secolului al XXI-lea.

Preşedintele Statelor Unite reprezintă, formal, puterea executivă a unui singur stat-naţiune. Din punct de vedere constituţional, funcţia îşi derivă legitimitatea exclusiv din electoratul american. În practică, însă, funcţia a evoluat în ceva mult mai amplu: cel mai apropiat echivalent pe care sistemul internaţional contemporan îl are de o autoritate executivă cu consecinţe globale.

Această transformare s-a produs treptat, prin convergenţa dominanţei militare, a influentei diplomatice, a leadershipului tehnologic şi al rolului internaţional al dolarului

american într-o lume tot mai interconectată. Împreună, aceste forţe au creat o realitate politică fără precedent. Deciziile luate de un singur oficial ales modelează astăzi securitatea, oportunităţile şi prosperitatea a miliarde de oameni care nu au nicio relaţie constituţională cu Statele Unite.

Lumea a devenit interconectată, dar democraţiile naţionale rămân legitimizate doar în interiorul propriilor graniţe. Această discrepanţă între puterea politică la nivel internaţional şi participarea democratică naţională nu mai este doar o curiozitate teoretică. Ea a devenit una dintre principalele probleme de legitimitate ale ordinii internaţionale actuale.

Acest eseu propune trei idei principale. Prima: preşedinţia americană a dobândit un grad de influenţă globală fără egal între funcţiile democratice. A doua: deoarece această influenţă afectează în mod previzibil şi real non-americanii, legitimitatea democratică nu mai poate fi evaluată exclusiv prin raportare la electoratul american. A treia: recunoaşterea acestui deficit nu impune abolirea suveranităţii sau acordarea dreptului de vot la alegerile prezidenţiale americane a nonamericanilor afectaţi direct de politicile administraţiei SUA; ea impune forme noi de reprezentare, consultare şi responsabilizare, proporţionale cu impactul transnaţional pe care îl are instituţia respectivă.

• Democraţia şi principiul consimţământului

Democraţia modernă se sprijină pe o regulă simplă: cei care sunt guvernaţi trebuie să aibă un cuvânt de spus în alegerea celor care îi guvernează. De la Revoluţia Americană încoace, guvernarea reprezentativă şi-a justificat existenţa prin consimţământ, nu prin constrângere. Sloganul „Nicio taxare fără reprezentare” exprimă un angajament filozofic mai larg: autoritatea politică devine legitimă numai atunci când cei supuşi puterii ei participă, direct sau indirect, la crearea acesteia.

Acest principiu s-a dovedit remarcabil de durabil. El stă la baza democraţiilor constituţionale de pe toate continentele. Cetăţenii acceptă rezultatul alegerilor deoarece fiecare votant participă după reguli egale. Guvernele exercită autoritate deoarece cei guvernaţi au avut posibilitatea să influenţeze sau chiar să decidă cine îi guvernează. Corectitudinea acestui model depinde de o prezumţie crucială: că limitele autorităţii politice coincid în mare măsură cu cele ale comunităţii politice.

Timp de secole, această prezumţie a fost în mare parte corectă. Regii conduceau teritorii. Republicile guvernau cetăţeni. Guvernele naţionale îşi afectau în primul rând propriile populaţii. Lumea modernă, globalizată, nu mai corespunde acestei descrieri.

Astăzi, deciziile luate în interiorul celei mai importante democraţii determină în mod obişnuit efecte mult dincolo de graniţele sale. Lanţurile internaţionale de aprovizionare transmit deciziile de politică internă peste oceane în câteva zile. Pieţele financiare reacţionează în câteva secunde. Platformele digitale şterg distanţele cu totul. Intervenţiile militare remodelează regiuni pentru generaţii. Sancţiunile economice modifică preţurile materiilor prime pe fiecare continent. Politica climatică are un impact semnificativ asupra mediului, deoarece acesta constituie un sistem unic, împărtăşit de întreaga umanitate.

Pe baza acestor elemente, se poate concluziona că, în timp ce puterea politică a hegemonului s-a globalizat, reprezentarea sa politică rămâne limitată la nivel naţional. S-ar putea susţine că, în esenţă, nimic nu s-a schimbat. Hegemonii succesivi ai sistemului şi-au extins puterea şi influenţa la nivel global timp de mai multe secole. Totuşi, globalizarea a schimbat amploarea şi nivelul impactului lor, care sunt acum resimţite aproape instantaneu de numeroase persoane din întreaga lume. Prin urmare, rezultatul combinat al acestor fenomene este un deficit democratic în creştere.

• Când alegerile americane devin alegerile tuturor

Să luăm în considerare gama extraordinară de probleme care depind de preşedinţia americană: preşedintele comandă cea mai puternică structură militară din lume şi coordonează alianţe care acoperă Europa, Asia şi Orientul Mijlociu. Garanţiile de securitate americane influenţează calculele strategice de la Varşovia până la Seul. Administraţia stabileşte sancţiuni care afectează reţelele bancare internaţionale. Deoarece dolarul funcţionează ca principală monedă de rezervă, restricţiile financiare americane devin adesea, în practică, restricţii globale. Politica comercială afectează producători din Germania, fermieri cultivatori de cafea din Etiopia, producători de semiconductori din Taiwan, companii de transport maritim din Singapore şi consumatori aproape pretutindeni.

Deciziile privind imigraţia remodelează pieţele muncii. Reglementarea tehnologică influenţează inovaţia globală. Politica de mediu afectează negocierile internaţionale privind clima. Deciziile de sănătate publică pot determina distribuţia vaccinurilor în timpul pandemiilor. Efectele niciuneia dintre aceste decizii nu se opresc la graniţele Statelor Unite. Într-adevăr, ele îi afectează adesea pe neamericani mai profund decât pe americanii înşişi.

Când sancţiunile constrâng un mare exportator de energie, gospodăriile din Europa pot experimenta creşteri substanţiale ale costurilor pentru încălzire şi transport. Când tarifele vamale perturbă lanţurile internaţionale de aprovizionare, lucrătorii din economii orientate spre export îşi pot pierde locurile de muncă, deşi nu au nicio legătură cu disputa politică de bază. Când politica Rezervei Federale modifică fluxurile globale de capital, economiile în curs de dezvoltare pot experimenta instabilitate financiară, chiar dacă cetăţenii lor nu au ales factorii de decizie americani şi nu au mijloace instituţionale de a-i influenţa.

Nu trebuie să credem că aceste politici sunt neapărat corecte sau greşite pentru a le recunoaşte anvergura. Semnificaţia şi impactul lor sunt de netăgăduit. Cum poate rămâne legitimitatea democratică limitată la un singur electorat atunci când consecinţele guvernării se extind aproape asupra fiecărei societăţi?

A identifica un deficit democratic nu înseamnă a susţine că fiecare persoană afectată de politica americană ar trebui să primească un vot egal în alegerile americane. Întrebarea rămâne una fundamentală: dacă excluderea completă rămâne justificată atunci când puterea prezidenţială americană afectează substanţial oameni din afară comunităţii constituţionale. Între participarea egală şi excluderea totală există un câmp larg de posibile răspunsuri democratice.

• Ficţiunea unei guvernări pur interne

Susţinătorii sistemului actual răspund adesea că preşedintele american îi guvernează pe americani, nu pe străini. Efectele internaţionale, susţin ei, sunt doar consecinţe indirecte ale unor alegeri democratice interne. Această afirmaţie, însă, devine din ce în ce mai greu de susţinut.

Să presupunem că un guvern adoptă în mod conştient măsuri ale căror consecinţe previzibile includ dificultăţi economice semnificative pentru sute de milioane de non-cetăţeni. Să presupunem, de asemenea, că aceste consecinţe nu sunt accidentale sau imprevizibile, ci înţelese în avans chiar de factorii de decizie. Mai pot cei afectaţi să fie descrişi ca simpli observatori externi? Sau au devenit, într-un sens politic semnificativ, subiecţi ai unor decizii asupra cărora nu deţin nicio reprezentare?

Întrebarea este incomodă deoarece contestă una dintre cele mai profunde ipoteze ale sistemului statal modern: aceea că guvernele exercită autoritate numai în interiorul frontierelor teritoriale. Realitatea sugerează contrariul.

Administraţiile americane urmăresc în mod obişnuit obiective concepute explicit pentru a influenţa guverne străine, corporaţii străine, pieţe străine şi populaţii străine. Sancţiunile economice sunt menite să modifice comportamentul din străinătate. Desfăşurările militare urmăresc efecte strategice în afara teritoriului american. Politica comercială este negociată tocmai pentru că schimbă stimulentele altor naţiuni. Acestea nu sunt efecte secundare neintenţionate. Ele sunt exerciţii ale puterii politice peste graniţe. Dacă autoritatea politică este tot mai transnaţională, legitimitatea democratică trebuie să devină şi ea transnaţională.

• Circumscripţia electorală invizibilă

Fiecare candidat la preşedinţia americană face campanie în faţa unui electorat măsurat în sute de milioane. Totuşi, odată ales, instituţia sa afectează o populaţie globală măsurată în miliarde. Majoritatea covârşitoare aparţine a ceea ce s-ar putea numi circumscripţia electorală invizibilă: indivizi ale căror vieţi sunt influenţate substanţial de decizii prezidenţiale americane, dar care nu deţin niciun mecanism instituţional pentru a-şi exprima aprobarea, opoziţia sau preferinţa.

Limbajul diplomatic vorbeşte despre „interese franceze”, „interese japoneze” sau „interese braziliene”. Oamenii obişnuiţi dispar sub abstracţiuni naţionale. Însă legitimitatea politică priveşte, în cele din urmă, indivizii, nu statele.

Un inginer român care plăteşte preţuri mai mari la combustibil din cauza tensiunilor geopolitice, un antreprenor kenyan confruntat cu costuri de împrumut mai ridicate în urma schimbărilor de politică monetară americană sau un producător sud-coreean care se adaptează la noi restricţii de export experimentează direct consecinţele acestor politici americane. Guvernele lor pot negocia, protesta sau se pot adapta, dar niciunul

dintre aceşti indivizi nu a exercitat dreptul democratic de a vota pentru sau împotriva oficialului ale cărui decizii le-au modificat circumstanţele.

Prin urmare, întrebarea nu este dacă guvernele străine dispun de canale diplomatice. Întrebarea este dacă cei din afara Statelor Unite au un statut democratic.

• De la democraţie naţională la responsabilitate globală

Acest eseu nu susţine că Statele Unite au căutat deliberat o influenţă atât de mare asupra străinilor. Istoria a produs ordinea internaţională de astăzi prin războaie, integrare economică, schimbări tehnologice şi evoluţie instituţională, nu prin proiectare constituţională. De asemenea, nu susţine că alegătorii americani poartă responsabilitatea morală pentru fiecare dificultate resimţită în străinătate. În schimb, el porneşte de la o observaţie mai simplă. Instituţiile politice ar trebui să evolueze atunci când distribuţia puterii se schimbă fundamental. Guvernarea reprezentativă a înlocuit monarhia deoarece legitimitatea politică cerea o participare mai largă. Sufragiul universal a înlocuit calificările bazate pe proprietate deoarece legitimitatea politică cerea participare egală. Astăzi, globalizarea ridică o nouă provocare - puterea traversează tot mai mult graniţele, dar reprezentarea nu o face.

Dacă democraţia poate rămâne moral solidă în aceste condiţii nu mai este doar o întrebare academică, este o problemă practică pentru o lume interconectată în care nişte alegeri naţionale modelează în mod practic destinele umanităţii. Dacă principiul democratic fundamental este că cei guvernaţi în mod semnificativ ar trebui să aibă o voce relevantă în alegerea celor care îi guvernează, atunci preşedinţia americană prezintă o anomalie constituţională profundă. Este cea mai importantă funcţie democratică globală care a existat vreodată. Totuşi, electoratul său rămâne covârşitor naţional.

Întrebarea centrală nu este, prin urmare, dacă străinii ar trebui să participe la alegerile americane pentru că îşi doresc influenţă, ci este dacă teoria democratică poate continua să justifice excluderea miliardelor de oameni de la alegerea celui mai influent oficial ales al lumii, odată ce această funcţie a devenit, în practică, dacă nu şi în drept, o instituţie globală. Răspunsul la această întrebare va modela nu doar viitorul democraţiei americane, ci viitorul democraţiei înseşi.

(Va urma)