Doctoratul este uşor, dar ne încurcă bacalaureatul

Există un sport naţional pe care îl practicăm cu entuziasm de decenii: găsirea drumurilor scurte spre performanţă. Suntem maeştri în a desena pe hârtie trasee ideale, în care viitorul e luminos, adversarii sunt accesorii, iar calificările se obţin înainte de confruntările efective. Numai că, din când în când, realitatea ne trage de mânecă şi ne aminteşte că, uneori, problema nu e în vârf, ci la primul prag.

Aşa arată, astăzi, drumul echipei naţionale la Cupa Mondială. Specialiştii au deschis tabele, au calculat probabilităţi, au analizat stiluri de joc şi au ajuns, aproape unanim, la aceeaşi concluzie: grupa cu SUA, Paraguay şi Australia este una accesibilă. O şansă cum rar primeşte o echipă europeană venită din a treia urnă. O grupă din care, cu un plan coerent şi un minim de curaj, poţi visa la faza superioară. Acesta ar fi doctoratul, partea pe care o vedem deja rezolvată, pentru că ne place să privim spre cea mai spectaculoasă perspectivă.

Numai că, înaintea grupelor exotice din America, vine realitatea imediată, aspră, fără exotism: barajul cu Turcia. O echipă incomodă, fizică, aflată pe un trend ascendent, cu jucători din ce în ce mai valoroşi. În plus, dacă treci de Turcia, te mai aşteaptă o finală cu Slovacia sau Kosovo, două selecţionate neglijate în discursul public, dar care joacă un fotbal agresiv, fix cum nu „gustă” tricolorii.

Cu alte cuvinte: visăm la doctorat, dar nu am trecut încă bacalaureatul.

Problema aceasta, fascinaţia pentru destinaţie, ignorând greutatea drumului, nu e doar a naţionalei. O vedem perfect reflectată, în fiecare săptămână, în Liga 1. Poate nicăieri nu e mai transparentă decât la FCSB. Campioana en titre este la câţiva milimetri de o ratare istorică: absenţa din play-off. Jocul ezită, rezultatele se clatină, lotul pare încă în construcţie sau, mai degrabă, în disoluţie, iar antrenorul din sufragerie se luptă cu propriile limite.

În mod normal, într-o astfel de situaţie, discursul ar trebui să vorbească despre reconstrucţie, trezire la realitate, ajustări tactice şi disciplină. Dar nu. Dinspre zona finanţatorului/antrenor vine un mesaj fix pe dos: titlul este obiectivul real, restul sunt detalii. Nu contează meciul de mâine, ci trofeul de poimâine. Pe acest fond, nu e de mirare că planurile de mărire, la toate nivelurile, se prăbuşesc splendid: vrem performanţă înaltă, dar ignorăm fundaţia obligatorie.

Suntem creativi, suntem curajoşi, suntem în stare să construim scenarii superbe despre ce putem deveni. Dar când vine vorba de pragurile concrete, un baraj, un play-off, un meci complicat cu o echipă incomodă, pe sub haina optimismului tremură goliciunea panicii.

Performanţa nu se construieşte cu finalurile, ci cu începuturile. Nu cu adversarii pe care îi vei avea cândva, ci cu cei care îţi stau în faţă azi. Naţionala poate avea o oportunitate istorică la Cupa Mondială, dar întâi trebuie să treacă prin spaţiul îngust şi neplăcut al barajelor. FCSB poate visa la titlu, dar, mai întâi, trebuie să se aşeze în primele şase, fără aroganţă.

Nu poţi sări peste etape. Oricât de mult îţi place doctoratul, bacalaureatul tot te aşteaptă la colţ. Dacă îl trecem, putem vorbi serios despre planuri mai mari. Dacă nu, rămânem doar specialişti în visuri frumoase şi începuturi ratate.