Drone au fost, drone vor fi

O dronă navală ucraineană s-a autodetonat în portul Constanţa. Cu o săptămână înainte, alta lovise un bloc la Galaţi. Reacţia publică a fost cea previzibilă într-o ţară care încă tratează fiecare incident ca pe o anomalie scandaloasă, ca pe o ruptură de la o normalitate presupus paşnică la care urmează să ne întoarcem de îndată ce cineva va fi tras la răspundere. Doar că nu mai există vreo normalitate la care ne întoarcem. Geografia României este un dat, pe care iluziile noastre nu au cum să-l schimbe. Faptul că Marea Neagră a devenit cel mai activ teatru de război naval din Europa va fi o sursă permanentă de asemenea evenimente, iar dronele aeriene sau navale care ajung pe teritoriul naţional nu sunt accidente care întrerup ordinea, ci expresia firească a poziţiei pe care o ocupăm. Drone au fost şi drone vor mai fi, atât timp cât frontiera terestră şi maritimă de la est ne despart de un front în continuă schimbare.

A trata fiecare incident drept criză separată, cu vinovat de identificat şi lecţie de învăţat, înseamnă a confunda simptomul recurent cu evenimentul singular. Un stat care se învecinează cu un război care nu mai e doar unul de poziţii, ci în plină mişcare aeriană şi navală, şi când rutele comerciale traversează exact zona în care un beligerant vânează navele celuilalt, va înregistra periodic asemenea derapaje ale violenţei altora pe propriul teritoriu. Nu pentru că ar fi vizat, ci pentru că este în drum. Aceasta este condiţia structurală, iar ea nu se schimbă cu o anchetă, cu o demisie sau cu un sistem de radar mai bun. Sistemele de detecţie pot reduce surpriza, nu pot anula expunerea. Expunerea ţine de hartă, iar harta nu se renegociază.

Vidul de explicaţie calmă este umplut imediat de altceva. În jurul fiecărui incident se coagulează un ecosistem de comentarii care preferă explicaţiile conspiraţioniste în locul hazardului structural, fiindcă intenţia unui duşman este mai suportabilă psihologic decât ideea că suntem expuşi fără ca nimeni să ne fi ales ca ţintă. Este mai liniştitor să crezi că cineva a vrut să te lovească decât să accepţi că ai fost lovit din neatenţia cuiva care se lupta cu altcineva. Conspiraţia restituie un sens, o direcţie, un vinovat, acolo unde realitatea oferă doar o coordonată geografică nefericită şi o operaţiune militară străină prost controlată.

De aici saltul rapid de la întrebarea legitimă, cum a ajuns drona aici, la teza fabricată, cineva a dirijat-o intenţionat. Întâi se invocă o navă rusească din flota fantomă pe care Ucraina o consideră ţintă legitimă, apoi se urcă o treaptă şi se transformă un accident în derularea unei operaţiuni militare în riscul de a deveni cobeligeranţi. Faptul în sine este pe cât de incomod, pe atât de real: o operaţiune cu drone încărcate cu explozibil s-a desfăşurat în imediata apropiere a coastei noastre, fără consimţământul nostru, iar dronele cu au ajuns în apele teritoriale romane. Acesta nu este tocmai un gest prietenos, iar a-l minimaliza complet este la fel de eronat ca şi a-l escalada. Dar între neprietenos şi ostil există o treaptă pe care discursul public o sare constant în ambele direcţii, fie ştergând-o în registrul liniştitor oficial, fie urcând-o direct în ostilitate deschisă. Adevărul este, ca de multe ori, la mijloc, şi, cum nu serveşte nicio teză prefabricată nu este apărat de nimeni.

Peste acest fond s-a suprapus, comod, ideea că aceste incidente cad într-un moment de vulnerabilitate instituţională, când un guvern slăbit, fără autoritate, incapabil să răspundă structurat se află la conducere. Argumentul a fost folosit deopotrivă pentru a explica de ce statul reacţionează prost şi pentru a sugera că tocmai acum, în această fereastra de slăbiciune, au fost unii care au ales să profite de dificultăţile noastre. Dar acest argument se sprijină pe o eroare în descrierea situaţiei politico-instituţionale de la noi.

De fapt, nu avem un guvern interimar. Avem un guvern cu mandat încetat după adoptarea moţiunii de cenzură, ale cărui atribuţii sunt restrânse la administrarea treburilor curente până la învestirea noului cabinet, şi avem, separat, miniştri desemnaţi să exercite interimar anumite portofolii. Sunt două lucruri distincte pe care limbajul jurnalistic le contopeşte într-o sintagmă inexactă. Interimari sunt miniştrii, nu guvernul ca atare, iar provizoratul în care ne aflăm nu este o paralizie, ci regimul constituţional normal al tranziţiei între două cabinete. Statul nu este descoperit. Funcţionează exact în parametrii prevăzuţi pentru această fază, iar gestionarea unui incident de securitate intră exact în categoria treburilor curente pe care un guvern cu mandat limitat are obligaţia şi capacitatea să le administreze. Reacţia la Constanţa, evacuarea preventivă, coordonarea cu partea ucraineană, nu a fost împiedicată de niciun vid de autoritate, fiindcă vidul invocat nu există în forma în care este descris.

Mai importantă este însă cealaltă jumătate a argumentului, cea tăcută. Se presupune că un guvern deplin, învestit, condus de un premier cu puteri depline ar răspunde altfel, mai bine, mai ferm. Această iluzie merită demontată, fiindcă se hrăneşte dintr-o strategia mediatică de dramatizare a momentului politic. Noul guvern nu va fi nici mai eficient decât cel cu mandat limitat, pentru un motiv care nu ţine de persoane, de voinţă sau de legitimitate, ci de „natura” instituţiilor româneşti.

Capacitatea statului român de a-şi controla spaţiul maritim, de a detecta şi neutraliza asemenea dispozitive, de a-şi impune termenii în relaţia cu un aliat care îşi poartă războiul la marginea apelor noastre, nu este o variabilă pe care un cabinet o poate modifica prin decizie. Această capacitate este produsul cumulat al unor alegeri făcute de-a lungul a trei decenii, al investiţiei derizorii în dotarea apărării de coastă, al unei dependenţe strategice de aliaţi, dar mai ales al unei culturi instituţionale în care răspunsul la criză se improvizează. Toate acestea formează un traseu care a acumulat enorm de multe constrângeri care reduc opţiunile reale ale oricărui guvern de a rezolva problemele şi fac posibilă doar gestionarea mai bine sau mai rău a acelaşi set de limitări moştenite.

Or, un guvern nou moşteneşte acest traseu. Moşteneşte aceleaşi Forţe Navale, aceleaşi capabilităţi de detecţie, aceeaşi dependenţă de furnizorii externi pentru tehnica militară, aceeaşi poziţie de stat mic prins între un război existenţial şi o opinie publică pregătită să citească orice menajament ca trădare. Niciuna dintre aceste condiţii nu se află în portofoliul pe care un premier îl primeşte la învestitură. Schimbarea cabinetului schimbă numele celor care vor da declaraţii după următorul incident, nu condiţiile care fac următorul incident inevitabil. A aştepta de la noul guvern o ruptură în acest domeniu înseamnă a confunda titularul funcţiei cu marja lui reală de manevră, care este, în chestiunea expunerii la războiul de la est, aproape nulă pe termenul în care se schimbă guvernele.

Sigur, traseul poate fi schimbat, dar nu prin alternanţa cabinetelor şi nu în ritmul crizelor politice. Capacitatea apărării de coastă se construieşte în ani, nu în mandate, prin investiţie susţinută care supravieţuieşte schimbărilor de guvern, adică exact prin tipul de continuitate pe care politica noastră, cu instabilitatea ei guvernamentală endemică, îl produce cel mai greu. Prăpastia dintre ritmul în care cad sau eşuează dronele şi ritmul în care se schimbă guvernele nu poate fi acoperită prin improvizaţii.

Drone au fost şi drone vor fi. Vor cădea sub guverne cu mandat limitat aşa cum vor cădea şi sub guverne cu mandat integral, fiindcă ceea ce le aduce nu ţine de titularul postului de la Palatul Victoria, ci de geografie şi de cele trei decenii - sau poate de cele două secolele - de cale bătătorită din care niciun cabinet nu poate ieşi printr-o şedinţă de urgenţă. Cine aşteaptă ca un nou guvern să rezolve aceste probleme nu observă că, de fapt, cele două tipuri de guverne sunt unul şi acelaşi, deosebite doar prin numele de pe uşă. Restul este dependenţa de cale, iar aceasta, spre deosebire de cabinete, nu se schimbă.