ECA avertizează: Ţintele pentru reînarmarea UE până în 2030, în pericol să nu fie atinse

Creşterea spectaculoasă a cheltuielilor privind reînarmarea Uniunii Europene nu garantează că atingerea obiectivelor stabilite pentru anul 2030 se arată în raportul „Politica de apărare a UE în prim-plan”, publicat ieri de de Curtea de Conturi Europeană (ECA), care examinează evoluţiile produse între 2020 şi iulie 2026.

Războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei a scos la iveală efectele deceniilor de investiţii insuficiente: stocuri reduse de muniţii şi rachete, capacităţi industriale limitate, termene lungi de producţie şi livrare, infrastructură de transport inadecvată şi o dependenţă considerabilă de furnizorii din afara Europei.

„UE a pus în mişcare o serie de iniţiative menite să încurajeze cooperarea dintre statele membre şi consolidarea eforturilor lor în domeniul apărării. Cu toate acestea, pentru ca obiectivul de pregătire pentru apărare până în 2030 să devină realitate, va fi esenţială atât valorificarea noilor oportunităţi, cât şi abordarea riscurilor existente”, a declarat Marek Opiola, membrul Curţii de Conturi Europene responsabil de documentul de analiză.

Potrivit raportului ECA, dacă toate statele membre ar fi alocat apărării 2% din PIB în perioada 2006-2020, cheltuielile militare europene ar fi fost mai mari cu aproximativ 1.100 de miliarde de euro. Lipsa cooperării dintre state produce, la rândul său, costuri estimate între 18 şi 57 de miliarde de euro anual.

Dimensiunea efortului financiar este considerabilă. Cheltuielile cumulate pentru apărare ale statelor membre au crescut, în termeni reali, cu 78,6% între 2020 şi 2025. Numai între 2022 şi 2025, bugetele militare anuale au urcat de la 262 la 418 miliarde de euro, iar pentru 2026 este estimat un total de 454 de miliarde de euro. În 2024, România a alocat apărării aproximativ 7,9 miliarde de euro, echivalentul a 2,2% din PIB, potrivit datelor prezentate în raport.

La aceste cheltuieli naţionale se adaugă instrumentele financiare europene. Pentru programele de apărare au fost alocate 11,3 miliarde de euro în perioada 2021-2027, iar aproximativ 20,6 miliarde de euro au fost redirecţionate din alte fonduri către obiective asociate apărării. Prin instrumentul SAFE, statele membre pot accesa credite de până la 150 de miliarde de euro, finanţate prin împrumuturi contractate de UE de pe pieţele de capital şi rambursabile pe perioade care pot ajunge la aproximativ 45 de ani. Pentru următorul buget multianual, Comisia a propus aproximativ 125 de miliarde de euro pentru rezilienţă, securitate, industria de apărare şi spaţiu.

Problema nu este însă numai lipsa banilor, ci şi modul în care aceştia sunt cheltuiţi. În 2021, doar aproximativ 18% dintre echipamentele militare ale statelor membre au fost achiziţionate în cooperare, mult sub pragul de referinţă de 35%. Numai 7% din cheltuielile pentru cercetare şi tehnologie militară au fost realizate în comun, faţă de obiectivul de 20%. În plus, de la începutul războiului din Ucraina până în iunie 2023, 78% dintre achiziţiile militare ale statelor UE au provenit din afara Uniunii, iar furnizorii americani au reprezentat singuri 63% din total.

Vulnerabilitatea Europei este evidentă şi în domeniul muniţiei. În 2022, industria UE producea numai 300.000-400.000 de obuze de artilerie de 155 mm pe an, în timp ce armata ucraineană consuma aproximativ 180.000-240.000 de obuze pe lună. Statele membre au reuşit să livreze Ucrainei un milion de muniţii de artilerie abia în noiembrie 2024, cu opt luni după termenul stabilit iniţial.

Curtea avertizează că UE nu dispune încă de un proces comun, coerent şi obligatoriu de planificare a capabilităţilor. Planificarea rămâne în principal naţională şi ascendentă, fiecare stat stabilindu-şi propriile nevoi. În absenţa unei coordonări europene eficiente, fondurile suplimentare pot alimenta investiţii fragmentate, achiziţii paralele, incompatibilităţi între sisteme şi menţinerea unor deficite esenţiale. Nici obiectivele de cheltuieli stabilite ca procent din PIB nu sunt însoţite automat de criterii clare de performanţă, eficienţă şi eficacitate.

Mobilitatea militară ilustrează disproporţia dintre ambiţii şi resurse. Adaptarea infrastructurii europene de transport la standardele militare ar necesita aproximativ 70 de miliarde de euro, în timp ce finanţarea alocată prin Mecanismul pentru interconectarea Europei în perioada 2021-2027 este de numai 1,7 miliarde de euro. Blocajele existente pot împiedica deplasarea rapidă a trupelor şi echipamentelor pe continent, chiar dacă statele cumpără armament suplimentar.

Raportul identifică şi riscuri industriale şi bugetare. Inflaţia din industria apărării depăşeşte adesea inflaţia generală, reducând puterea reală de cumpărare a bugetelor militare. Producţia este limitată de accesul la materii prime, componente strategice şi personal calificat. În acelaşi timp, finanţarea apărării prin datorie şi creditele garantate de bugetul UE pot încetini reducerea datoriei publice şi pot crea obligaţii suplimentare pentru statele membre dacă împrumuturile nu sunt rambursate.

Guvernanţa reprezintă o altă vulnerabilitate. Politica europeană de apărare este administrată printr-un amestec complicat de instituţii comunitare, organisme interguvernamentale, programe bugetare şi instrumente extrabugetare. Direcţia Generală Industria Apărării şi Spaţiu, care gestionează principalele programe europene, avea numai 286 de angajaţi în ianuarie 2026, deşi responsabilităţile sale au crescut rapid. Curtea avertizează că suprapunerea competenţelor şi lipsa unei delimitări clare a responsabilităţilor pot afecta controlul financiar şi evaluarea rezultatelor.

Nici mecanismele de răspundere nu acoperă întregul sistem. Parlamentul European controlează cheltuielile din bugetul UE, dar nu are competenţe formale comparabile asupra instrumentelor extrabugetare, precum Instrumentul european pentru pace. Curtea de Conturi Europeană nu poate audita toate organismele şi mecanismele implicate, iar accesul la informaţiile clasificate poate limita profunzimea controalelor şi precizia concluziilor publice.

Europa dispune, aşadar, de bugete mai mari, de noi instrumente financiare şi de o industrie care are şansa unei dezvoltări istorice. Dar raportul Curţii arată că pregătirea reală nu poate fi măsurată exclusiv în miliarde de euro sau în procente din PIB. Fără planificare comună, capacităţi industriale suficiente, infrastructură funcţională, achiziţii coordonate, criterii de performanţă şi un control public riguros, majorarea cheltuielilor riscă să producă mai multă datorie şi mai multe contracte, fără să ofere neapărat capabilităţile militare de care Europa are nevoie până în 2030.