Eşec sistemic la nivel european: 100 milioane persoane cu dizabilităţi, ignorate de autorităţi

Protecţia persoanelor cu dizabilităţi rămâne o temă nerezolvată nu numai în România, ci şi la nivelul Uniunii Europene, chiar dacă există legislaţie adoptată pentru aceste persoane, au declarat, în cadrul unei conferinţe de presă susţinută la Bucureşti, Nicolae Ştefănuţă, vicepreşedinte al Parlamentului European, şi Katrin Langensiepen, vicepreşedinta Comisiei EMPL (Ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale) din cadrul respectivei instituţii europene, amândoi membri ai grupului politic al Verzilor (Greens).

Nicolae Ştefănuţă a precizat că, în ciuda progreselor făcute după 1989, există un decalaj faţă de celelalte state UE în protejarea persoanelor cu dizabilităţi: „Am venit departe din 1989 încoace, însă încă suntem departe de unde ar trebui să fim. Peste 1 milion de români au dizabilităţi de diverse feluri şi nu consider că sunt respectaţi în acest moment”.

Vicepreşedintele Parlamentului European a respins ideea politicilor bazate pe asistenţă simbolică, insistând asupra drepturilor concrete: „Oamenii aceştia nu au nevoie de ajutoare, pentru că nu este milă ceea ce îşi doresc. Ceea ce îşi doresc sunt posibilităţi, de exemplu tehnică asistivă în şcoli, mobilier adecvat, dotări. Sunt tot felul de lucruri în care se pot investi şi trebuie să investim în ele”.

Necesitatea investiţiilor reale şi a sprijinului sistemic este strâns legată de situaţia familiilor şi aparţinătorilor persoanelor cu dizabilităţi, o categorie despre care domnul Ştefănuţă a spus că este ignorată: „Mai este o chestiune care este foarte importantă, este cea a aparţinătorilor, a drepturilor aparţinătorilor. Mulţi suntem părinţi, suntem rude, suntem bunici în familii în care există persoane cu autism sau cu alte neurodivergenţe ori cu alte probleme şi aparţinătorii nu sunt ajutaţi suficient”. În acest context, vicepreşedintele Parlamentului European a subliniat impactul direct al deciziilor fiscale recente luate de guvernul Bolojan: „Acesta este aproape un full-time job pentru ei şi deplâng decizia aceea de a tăia scutirile de la impozitul local, cel pe locuinţă şi maşină, pentru aparţinătorii persoanelor cu dizabilităţi. Este o decizie greşită, pentru că afectează puţinul care era un ajutor foarte important pentru aceste familii. Cunosc foarte multe familii care sunt în zona asta de autism, se chinuie, nu au asistenţă socială. Eu consider că acea decizie este greşită şi că afectează pe cine nu trebuie. În loc să ne uităm la politici un pic mai progresiste, cum spunem noi, cu taxarea progresivă. Cei mai bogaţi oameni din ţara asta ajung des să nu plătească nimic impozit şi atunci atingi pe cei mai afectaţi, pe cei din mediile sociale vulnerabile, pe studenţi, pe profesori şi alţii”.

Lipsa serviciilor sociale şi a infrastructurii de sprijin pentru copiii cu autism este, potrivit vicepreşedintelui Parlamentului European, una dintre cele mai grave carenţe.

„Nu sunt suficiente locuri, de exemplu, pentru copiii cu autism care să poată să meargă câteva ore să deprindă abilităţi de comunicare, abilităţi senzoriale şi multe altele”, a afirmat Nicolae Ştefănuţă.

• Educaţie incluzivă, în loc de instituţionalizarea persoanelor cu dizabilităţi

Dimensiunea europeană a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi a fost abordată de Katrin Langensiepen, vicepreşedinta Comisiei EMPL, care a insistat asupra caracterului fundamental al acestor drepturi: „Uniunea Europeană a ratificat UNCRPD (n.red. - Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi); nu este vorba despre incluziune ca despre «flori şi albine», ci este vorba despre drepturile omului. Persoanele cu dizabilităţi nu sunt un grup omogen”.

Doamna Langensiepen a descris impactul social profund al lipsei de servicii publice adecvate, în special asupra femeilor: „Femeile renunţă la locul de muncă acasă pentru a face ceea ce, de fapt, un guvern şi o societate trebuie să facă: viaţă independentă, oportunitatea de a implementa UNCRPD”. Mai mult, vicepreşedinta Comisiei EMPL a atras atenţia asupra segregării persistente: „Aici, în România, este multă instituţionalizare; cum putem scoate din instituţii persoanele cu dizabilităţi? Avem nevoie de educaţie incluzivă”.

Problema utilizării fondurilor publice şi europene a fost formulată direct de Katrin Langensiepen: „Unde merg banii? Aceasta a fost întrebarea sau dezbaterea pe care am avut-o ieri: ce se întâmplă cu fondurile în România?”. Ea a adus în discuţie situaţia concretă a studenţilor cu dizabilităţi: „Dacă un student cu dizabilităţi vrea să studieze timp de şase luni într-un program european, poate el sau ea să folosească cardul european aici, în Bucureşti, când vine vorba de participare şi drepturi?”.

În acest context, Nicolae Ştefănuţă a clarificat rolul Cardului European pentru Persoane cu Dizabilităţi: „Este un drept acordat persoanelor cu dizabilităţi să aibă parte de serviciile sociale ale statului european în care merg sau în care trăiesc, ca şi când ar fi aparţinători ai acelui stat”. El a subliniat însă limitele actuale: „Este o realizare importantă a mandatului trecut al Parlamentului European, însă implementarea încă trenează”.

• Accesul la mobilitate şi la locurile de muncă, două probleme nerezolvate

Experienţa personală a lui Katrin Langensiepen a ilustrat dificultăţile de acces şi mobilitate: „Avem acces la mobilitate, dar, dacă ai noroc, ai acces. Pentru că eu nu pot folosi trenurile, deoarece nu pot urca în ele. Nu folosesc scaunul cu rotile, dar am dificultăţi de acces, iar narativul este: «o, poate se găseşte cineva să te ajute». Da, la 6 dimineaţa se găseşte cineva să te ajute... Dacă nu, aia e. Dar eu am cumpărat un bilet. Din păcate, nu suntem trataţi corect, deşi suntem contribuabili, suntem clienţi, suntem alegători. Suntem 100 de milioane de persoane cu dizabilităţi în Uniunea Europeană şi nu înţeleg de ce suntem ignoraţi de majoritatea politică de la nivel european, dar şi din fiecare stat membru. Întrebarea este: vrei să trăieşti în aceste condiţii? Răspunsul oricărei persoane cu dizabilităţi este nu”.

Discriminarea pe piaţa muncii este, potrivit lui Langensiepen, o altă problemă structurală: „Atâta timp cât ai avantaje fiscale ca şi companie, preferi să plăteşti o amendă în loc să angajezi o persoană cu dizabilităţi”. Ea a cerut eliminarea acestor practici: „Este de datoria guvernului să închidă aceste portiţe, astfel încât o companie să nu poată spune: «O, aş vrea, dar prefer să plătesc». În Germania este similar. Unele ONG-uri spun că trebuie să mărim amenzile, dar pentru Volkswagen nu contează dacă plăteşte 200.000 de euro sau mai mult. Există aceste lacune pentru a evita să avem aceşti oameni în echipă. Blamăm ţări din Africa sau India că nu respectă standardele sociale, dar, atâta timp cât astfel de sisteme există în UE, unde pot ignora standardele sociale, atunci vă rog să nu blamaţi alte ţări. Trebuie să facem curăţenie în casa noastră. Unde sunt sindicatele? De ce sindicatele nu văd persoanele cu dizabilităţi ca parteneri în echipă?”.

În completare, Nicolae Ştefănuţă a susţinut necesitatea sancţiunilor reale: „Când nu respecţi legea, nu există doar amenda civilă. Amenzile acestea ar trebui să aibă şi alt tip de consecinţe, cum ar fi, de exemplu, că, dacă nu respecţi legea europeană, nu poţi să operezi o perioadă. Pentru că nu se aplică o astfel de sancţiune, marile companii, primăriile, guvernele preferă să plătească amenda decât să implementeze legea privind angajarea persoanelor cu dizabilităţi”.

Referitor la locurile de muncă pentru persoanele cu dizabilităţi, vicepreşedintele Parlamentului European, Nicolae Ştefănuţă, a spus că, deşi în România, potrivit statisticilor recente, 1 din 31 de copii este autist, rata de angajare a acestor persoane, atunci când devin adulte, abia ajunge la 1%, ceea ce nu este normal.

În final, soluţiile şi obstacolele au fost sintetizate fără ambiguităţi.

Katrin Langensiepen a spus: „Există scheme, de exemplu, unde primeşti un anumit buget şi poţi angaja o persoană sau un grup care să te susţină individual. Trebuie să renunţăm la ideea că avem nevoie de o singură soluţie pentru toţi; este un lucru individual. Acesta este sistemul de asistenţă personală (PA system), din care România ar putea învăţa. Ar putea fi un student nevăzător care ajută un student autist sau invers. (...) Rampa de acces este vizibilă, dar problema este responsabilizarea”.

Nicolae Ştefănuţă a oferit trei exemple de bune practici. Vicepreşedintele Parlamentului European a amintit necesitatea integrării în şcoală a persoanelor cu dizabilităţi, introducerea de tehnică asistivă pentru astfel de persoane şi integrarea prin sport.