Lecţia lui Trump pentru învăţăcelul său Putin

Lumea s-a trezit, în 2 aprilie, la zgomotul dopurilor de şampanie care, odată sărite din gîtlejul sticlelor cu etichete galonate, au lăsat cale liberă bucuriei exuberante. Petrecerea de gală are loc, cu fastul cuvenit, la Casa Albă. Sărbătoritul este, nu putea fi altcineva, decît Donald Trump. Ce sărbătoreşte? Înainte de orice, pe sine însuşi. În particular, de această dată, Totala, Fulgerătoarea, Fără precedent de Marea şi Inegalabil Glorioasa Sa Victorie în Război. Cea mai mare victorie din istorie! Care istorie? Cea pe care o ştie Trump. Care război? Cel împotriva Iranului. Bine, dar Trump însuşi a spus că operaţiunile vor mai dura două sau trei săptămîni?! De unde ştim că acţiunile s-au încheiat victorios? Păi, cum de unde: de la Trump!!! V-o spune el, cu tot aplombul care poate fi aşteptat din partea ”Celui mai puternic om de pe planetă”. Ceea ce era de învins a fost deja învins; tot ceea ce era de distrus, ţinte militare şi civile, infrastructură de comunicaţii şi transport, fabrici, depozite, s-a distrus; cine mai era de îngropat sub mormane de moloz a fost deja îngropat. Aceste două sau trei săptămîni anunţate de Trump sunt doar o anexă, un addendum al operaţiunii principale ”Epic Fury”. Furia şi-a consumat obiectul: Achilles l-a răpus deja pe Hector. Nu mai este nevoie decît de o simplă notă de subsol în care se precizează perioada epocii de piatră în care Iranul va fi definitiv trimis cu ajutorul bombelor care vor mai cădea în cele două săptămîni suplimentar alocate! Nu de alta, dar aşa merită! Nu o spun eu, o spune Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump. Şi nu o spune la o băută între prieteni, pe peluza din dosul Casei Albe, ci de la pupitrul oficial al comunicării cu Naţiunea Americană şi cu restul lumii!

Anunţul victoriei, de departe cea mai previzibilă parte a scenariului pus în joc de Trump, a fost aşteptat încă din prima zi a operaţiunilor. Aici, nici o surpriză. Surprizele vin de îndată ce începi să cauţi în spatele acestei festive cortine de fum şi ceaţă. Una se referă la confuzia gravă şi plină de consecinţe ruinătoare care încă operează în spaţiul politic american între ”ţinte militare” şi ”obiective militare”, între ”obiective militare” şi ”obiective politice”. Lovirea unor ţinte militare, cu distrugerea lor totală sau parţială nu este totuna cu atingerea unui obiectiv militar. Acţiunea de lovire şi distrugere trebuie să servească unui ţel operativ sau strategic care împuţinează semnificativ şansele de rezistenţă ale inamicului şi sporeşte şansele noastre de victorie. Schimbă parametri semnificativi ai situaţiei militare: raporturi de forţe, disponibilităţi şi rezerve, mobilitate, oportunităţi pentru acţiuni viitoare etc. În nici un moment al comunicării publice, nici de la Casa Albă şi nici de la Pentagon nu au fost făcute clarificări, precizări ale desenului obiectivelor urmărite de operaţiunea ”Epic Fury”. Speculaţiile cu privire la căderea regimului de la Teheran sub greutatea consecinţelor sociale ale bombardamentelor, ca obiectiv politic, s-au risipit repede, iar acum Trump, în ”discursul victoriei”, ne-a spus apăsat că un asemenea obiectiv nici un a existat. Desigur, slăbirea masivă a capacităţii de proiecţie a puterii militare a Iranului, prin distrugerea armamentului, a forţei umane active de care dispune, a rezervelor, a unităţilor de producţie, a stocurilor de resurse necesare producţiei viitoare etc. reprezintă un obiectiv. Nu doar militar, ci şi politic. Problema cu această abordare este însă veche de cînd lumea: rîma, cînd o tai în două, chiar dacă-i distrugi o parte, îşi reface capul şi, dacă are resurse şi timp, creşte la loc întreagă sau chiar mai mare decît fusese înainte. Se aşteaptă cineva la Washington ca după episodul acestor lovituri militare asupra sa, Iranul, rămas cu o conducere încă mai accentuat radicalizată, să schimbe la 180 de grade cursul relaţiilor sale cu Statele Unite şi Israelul? Să fim serioşi, rîma se va reface şi tot ceea ce s-a obţinut este intrarea într-un nou ciclu de escaladare, cu un interval iniţial de relaxare, pînă la refacerea principalelor capabilităţi ale Iranului. Sau, mai pe şleau, Statele Unite s-au asigurat, în relaţia cu Iranul, de un nou ciclu de confruntare şi acţiuni ostile, cu componentă terorist-militară, pentru cel puţin alte două decenii. Ba, mai rău, Iranul poate produce acum dovada credibilă că obiectivul său major, dotarea cu arma nucleară, este nu doar de dorit, ci absolut necesar pentru a putea face faţă probabilelor acţiuni ostile viitoare, ale Israelului şi Statelor Unite. Dar, asta pe Trump nu îl interesează cîtuşi de puţin. Pînă atunci, el nu va mai fi. Nici preşedinte, nici muritor.

Dacă obiectivele militare şi politice ale operaţiunii din Iran rămîn ”în ceaţă”, iar rezultatele pe termen lung mai mult sporesc pericolele şi ameninţările la adresa Stateldor Unite, atunci...? Atunci, căutăm în continuare, dar nu în Iran, ci în Statele Unite. Presiunea consecinţelor economice ale masivelor distorsiuni intervenite în aprovizionarea cu petrol a pieţelor internaţionale, tradusă imediat în creşterea preţului galonului la pompa de pe teritoriul american înseamnă tot atîtea puncte negre pentru Trump şi administraţia sa. Mai important, încă, pentru şansele din alegerile care urmează peste doar cîteva luni şi care vor decide balanţa de putere din Congres. Un război, undeva în lume, terminat cu victoria americană, este reţeta sigură pentru cîştiguri electorale în favoarea Casei Albe şi a partidului cu majoritate parlamentară. Dar un război terminat cu o victorie a la Pirus? Vom vedea la urne. Alegătorii vor vorbi!

Acum, o să întrebe cineva, şi... care este lecţia pentru Putin? Simplu: dacă nu poţi să cîştigi decisiv o confruntare militară pe care ai angajat-o, atunci trebuie să te grăbeşti să declari victoria, cît mai repede. Pe urmă, n-ai decît să îţi vezi de alte treburi!! Putin n-a învăţat lecţia asta nici după patru ani! Dar, ce îl califică pe Trump să îi dea lecţii lui Putin? Cum ce? Generozitatea lui fără de margini! Nu îi dă lecţii ca să îl pună la punct, ci ca nişte daruri părinteşti, ca de la un frate mai mare, ca de la un înţelept către ucenicul său încă necopt. Nu îi dă sfaturi ca să îl umilească, ci ca să îi fie de ajutor pe viitor. Un alt dar făcut prietenului de la Moscova. Unul dintr-o remarcabilă constelaţie de inestimabile valori: îmbucătăţirea Ucrainei şi obligarea regimului de la Kiev să cedeze în faţa cerinţelor teritorial-politice ale Moscovei, subminarea masivă a economiei europene şi, mai larg, a capacităţii politice a Europei de a sprijini Ucraina, încărcarea conturilor ruseşti cu sute de milioane, zilnic, doar pe seama creşterii artificiale a preţului petrolului, în urma crizei create de Trump în Iran. În pregătire, cadoul, aş putea spune regal, al punerii pe butuci a NATO, organizaţie din care Trump ar vrea ca Statele Unite să se retragă. Supliment, ameninţarea directă pentru europeni: cine nu urmează orbeşte şi total politicile Administraţiei sale, va fi dat pe mîna ruşilor. N-au vrut europenii să îl ajute în Iran? Ei bine, nici el şi nici puterea Americii nu se vor mai interpune vreodată între tancurile ruseşti şi pavajul străzilor din frumoasele oraşe ale Europei. Ale Germaniei spre exemplu. Ale Estoniei, Letoniei şi Lituaniei, ale Finlandei sau Suediei, ale României sau Poloniei, ale Olandei, Franţei sau Italiei. Nu are decît să se descurce fiecare cum poate! Au europenii nevoie de Strîmtoarea Ormuz? N-au decît să se ducă să o facă circulabilă! Cine-i opreşte? America lui Trump nu are nimic de a face cu subiectul. Are petrol cît să dea şi la alţii, iar acesta nu trece deloc prin sus zisa strîmtoare, ci prin conductele care străbat America de la Nord la Sud şi de la Est la Vest, alimentate de resursele proprii.