Lupta de clasă la ceas de după-amiază

Fără să fac aproape nimic special, devin tot mai burghez de la o zi la alta. Nu o simt pe propria piele, o simt în ochii altora.

Am păţit! De fapt, tot păţesc!

Ieri după-amiază traversam zona Pieţei Matache, aflată destul de aproape de redacţie, când, de la marginea trotuarului, am fost strigat de un bărbat, între mai multe vârste, pe modelul meu.

"Cât e ceasul?" a fost întrebarea. Răspunsul nu a contat, omul avea altă treabă cu mine. M-a informat scurt că un ceas ca al meu îi trebuie şi lui. M-am gândit imediat la ce e mai rău şi am evaluat rapid situaţia. Micuţ, slăbuţ şi ponosit cum era, putea să mă forţeze să-i ofer ceasul pe loc doar dacă era înarmat cu o mitralieră (nu era cazul) sau dacă făcuse arte marţiale toată viaţa (nu am aflat). I-am zis că ceasul nu e foarte scump şi se găseşte. M-a informat că nu are niciun ban şi că e şomer din cauza mea. Curios să aflu dacă e vreun jurnalist pe care l-am lăsat, fără voie, fără pâine, am aflat că a lucrat la "moloz" (bănuiesc că prin construcţii) şi că a fost dat afară demult, că avea şeful boală pe el pentru că-i plăcea dimineaţa să consume bere în loc de cafea.

Cum nu sunt pisică, astfel încât să fiu doborât de curiozitate, am lungit dialogul şi am aflat că după alegeri o să rămân şi fără ceas, şi fără loc de muncă, să mă satur să-mi bat joc de popor. Cum părea dispus să-mi prezinte şi repertoriul de înjurături, iar eu nu eram dispus să ţin o lecţie de civilizaţie, l-am lăsat călare pe bordură şi am plecat pe drumul meu.

După doi paşi am auzit: "Cât e ceasul?" "Clientul", un om vârstnic, a vrut să glumească şi a replicat că e pensionar, nu mai are ceas, că nu se grăbeşte nicăieri. Nu a contat. L-a informat scurt că o pensie ca a lui vrea şi el şi că de luni...

Pentru toţi există o zi de luni, care nu vine niciodată!