Haina de huligan

Fără să bănuiesc, am băgat la bănuieli gazdele ultimului meu concediu. Din fericire, nu doar prima impresie contează!

Am ajuns la un hotel din insula grecească Kefalonia, la ceas de seară târzie. Soţia a intrat la recepţie, eu am rămas puţin afară să admir împrejurimile. Când am pătruns şi eu în interior, o doamnă din staff, care stătea pe lângă lift, s-a schimbat brusc la faţă, fără să spună nimic.

Soţia a rămas la recepţie să completeze ce era de completat, iar doamna de lângă lift a decis să mă însoţească personal să îmi prezinte camera. Câte bordeie, atâtea obiceiuri - nu am comentat.

Când am ajuns în cameră am constatat că nu era nimic deosebit, o cameră ca multe altele. Doamna a scos o foaie şi, cu ochii ţintă la mine, a început să prezinte lista de preţuri: televizorul costa atât, uşa de la intrare era mai scumpă decât cea de la balcon, vasul de WC puţin peste chiuvetă... şi tot aşa, evaluând fiecare piesă fixă sau mobilă.

Puţin iritat de lunga enumerare, obosit şi de drum, m-am dus spre rucsac să iau o sticlă de apă - era prima oară când întorceam spatele gazdei. Aproape că a ţipat: „România! Sunteţi din România?”, arătând spre spatele tricoului meu, pe care chiar asta scria. Am confirmat, acestea fiind primele cuvinte rostite de mine.

Doamna a spus că nu mai e cazul să continue cu restul preţurilor, căci procedura era aplicată doar pentru fanii britanici. Brusc, mi-am dat seama că întreaga situaţie fusese provocată de tricoul meu „de fotbal”, pe care îl confundase cu al unei echipe engleze. Greşeala mea, la drum lung mă îmbrac mai lejer. Nu mai fac!

A doua zi am aflat şi restul poveştii: pătimaşii suporteri englezi, veniţi în vacanţă prin zonă, după un anumit număr de beri, obişnuiau, din prea mult entuziasm, să redecoreze camerele hotelului.

Mi-am continuat liniştit concediul, dar cu mai multă grijă la haine: am trecut pe culori pastelate, neutre, fără semne, desene sau înscrisuri. De atunci, am început să privesc garderoba mea ca pe o adevărată declaraţie diplomatică. Un tricou putea să mă facă suspect de huliganism, o cămaşă cu pătrăţele îmi dădea aerul de neamţ meticulos, iar o şapcă banală era suficientă să trezesc suspiciuni că sunt turist englez în misiune de recucerire a insulelor greceşti.

În fiecare dimineaţă, alegerea hainelor a devenit o mică strategie geopolitică: să par neutru, să nu ofensez, să nu fiu confundat. Am rămas cu senzaţia că hotelurile din insulele greceşti sunt mici ambasade unde intri cu paşaport, dar eşti judecat după tricou.

La finalul vacanţei, uitându-mă în valiză, mi-am spus că titlul de „huligan” se câştigă uşor şi, paradoxal, se poartă greu. Altfel, rămâne cum s-a stabilit de veacuri, nu doar omul face haina, ci şi haina face omul.