IPOTEZE DE WEEKEND Coborîrea în adîncuri

Nu este doar ciudat ci, pur şi simplu, abisal! După trei decenii şi jumătate de ”libertate”, ”democraţie” şi ”euro-atlantism instituţional militant” încă este nevoie de o voce publică să ”reamintească” generaţiilor de azi că Ziua Naţională a României, cea stabilită la 1 Decembrie, ar fi fost imposibilă dacă nu făceam pasul în zona crepusculară a ”post-comunismului”. Gîndul lui Tudor Chirilă: ”Dacă astăzi eram în comunism nu sărbătoream nimic” a lovit ca un soi de breaking news bolovănos, greu, plin de muchii tăioase. A stîrnit valuri de reacţii. Şi nu doar în lumea mediatică. Este ca şi cum cineva ar fi făcut brusc un gest de mult uitat, ar fi tras pe neaşteptate de funia clopotului cel mare într-o mînăstire devenită mai mult tîrg de margine decît loc al sfînţirii, un loc în care preoţi, călugări şi mireni, cu toţii au uitat şi de clopot şi de dialogul cu Dumnezeu. De ce ne-am trezit aici unde suntem? Răspunsul pare la îndemînă, deşi aproape nimeni nu îi dă prea multă importanţă: suntem în continuare o societate care nu îşi ştie, care nu îşi recunoaşte, care nu îşi preţuieşte propria Istorie şi, pe cale de consecinţă, nu are cum să înveţe ceva din ea. Da, Istorie cu literă mare. Cea care zace în continuare ascusă, strivită sub munţi de ideologie şi propagandă ”istoricoidă”. Cea scrisă cu litere mici şi strîmbe, în schimb, se lăfăie prin tot locul şi mai ales umple ”generos” producţiile media, ”culturale”, de propagandă politică şi mai ales, da mai ales manualele şcolarilor noştri. Istoria, cea scrisă mereu de învingători, nu s-a întîlnit niciodată bucuroasă cu Adevărul, cu istoria faptelor care clădesc, mai bine sau mai şubred, prezentul şi viitorul unei ţări. România anului de graţie 2025 nu face cîtuşi de puţin excepţie.

Ce-ar fi să ne ”jucăm” puţin cu ipotezele! De exemplu, să presupunem că după ce ”gloriosul 23 August” a fost aruncat la lada de gunoi, Ziua Naţională a României s-ar fi restabilit acolo unde îi era locul. La originile statale ale României moderne. Putea să fie foarte bine Martie 14 sau 26 (1881) după cum putea să rămînă cum a fost atîta vreme, cîteva decenii la rînd, 10 mai sau 9 mai cum s-a speculat chiar şi în epocă. De ce martie? Doar un pic de istorie, promit că nu insist! Cînd controlul Imperiului Otoman asupra Balcanilor s-a prăbuşit, mai întîi pe cîmpurile de luptă ale războiului de la 1877-1878, iar mai apoi la masa tîrguielilor politice ale marilor puteri europene din epocă, Austro-Ungaria, Germania, Rusia, Italia, Franţa, Marea Britanie, Imperiul Otoman, noua configuraţie geopolitică a acestui spaţiu a fost stabilită cu literă de lege prin Tratatul de la Berlin (iulie,1878). Principatelor Române li s-a deschis calea metamorfozei politice pentru a deveni ”Romania”. Regatul României! O entitate statală nouă, a cărei independenţă era nu doar recunoscută astfel oficial de către Marile Puteri, ci şi garantată în termenii tratatului semnat de ele. Pe această bază istorică, politică şi juridică, Principatele Unite s-au declarate Regat, iar Principele Carol I a devenit Regele Carol I, încoronat ca suveran al României la 10 mai. Ziua în care Carol şi-a legat destinul de spaţiul românesc, mai 1866, ziua Independenţei, şi Ziua (încoronării) Regelui s-au sudat pentru a marca în Istorie naşterea oficială a României moderne. Nu încape nici o îndoială, ”întregirea României” survenită sub coroana Regelui Ferdinand, la sfîrşitul Primului Război Mondial, este un moment esenţial în parcursul istoric al României. Rădăcina, însă, este mai jos, mai în adînc, la 1881! Sigur, poţi să alegi floarea pentru a reprezenta pomul, dar dacă este să pui lucrurile în ordinea lor firească, atunci trebuie să te întorci în adîncuri, la rădăcini!

De ce, în 1989, cînd s-a decis noua Zi Naţională a României, nu ne-am întors acolo, la origini, la 1881? Ghici ciupercă, ce-i? Pentru că, în secunda doi, România, republica născută în 1948 din siluirea istoriei de către puterea bolşevică instaurată la Bucureşti pe tancurile ocupaţiei sovietice, după cel de al doilea război mondial, ar fi trebuit să redevină ”Regatul României”, iar Regele Mihai, cu toate cele bune şi rele ale istoriei sale personale şi politice ar fi trebuit reaşezat în scaunul puterii de stat. Consecinţele merg încă şi mai adînc. Pentru a repune monarhia în drepturile sale, România ar fi trebuit să revină în cadrul constituţional de la 1923 sau ar fi trebuit să ”fabrice” altul, la repezeală, care să aibă acelaşi efect. Cei care au trăit în miezul acelor vremuri (o tempora o mores!) îşi mai aduc aminte că tema revenirii la Constituţia din 1923 a fost ”vînturată” o vreme, chiar şi în discuţiile celebrului CPUN, instituţia încropită ”în focul revoluţiei”, cu aparenţe parlamentare, în care s-au luat deciziile majore privind structura noilor instituţii statale şi regulile de bază ale funcţionării lor. Pentru istorie, poate că nu e inutil să marcăm, fie şi într-o simplă notă de subsol, faptul că desenul final al statalităţii şi politicii României post-comuniste a fost decis, ca şi la 1866, la 1878, la 1916 şi la 1945 între Marile Puteri ale zilei. Marea Britanie a fost singura favorabilă soluţiei monarhice. URSS şi Franţa s-au opus radical, Germania, din ”solidaritate europeană”, a votat cu Franţa, iar Statele Unite au marcat o opoziţie reţinută, dar fermă. Cînd ”regimul Iliescu” a decis să împiedice revenirea în ţară a Regelui Mihai I şi, practic, l-a expulzat a doua oară din România, nu a făcut-o de capul lui şi nici mînat doar de propriile interese de putere. Altfel, evidente şi arzătoare! A făcut-o ştiind că balanţa voturilor în ”Noul Concordat al Marilor Puteri” nu a înclinat niciodată, serios, în favoarea variantei revenirii României la statutul de Regat. Ca dovadă, nici celelalte două încercări din zonă, chiar mai serioase decît cea din România, Serbia şi Bulgaria, nu au avut mai mulţi sorţi de izbîndă.

Mă rog, simple ipoteze!