ONU: Lumea vrea un stat palestinian; Dar palestinienii vor?

Pentru instaurarea păcii în zona Orientului Mijlociu, majoritatea membrilor Adunării Generale a ONU sunt favorabili soluţiei cu două state - Israel şi Palestina, idee ce a constituit tema principală a summitului franco-saudit care urma să se desfăşoare azi noapte la New York, la sediul ONU, după închiderea ediţiei. Marea Britanie, Australia, Canada şi Portugalia au recunoscut Statul Palestina, chiar în ajunul Adunării Generale a ONU.

Peste 150 de ţări din întreaga lume au făcut până acum acest lucru, mişcare despre care premierul de la Tel Aviv, Benjamin Netanyahu, a spus: „Nu va exista un stat palestinian; un astfel de stat ar pune în pericol însăşi existenţa Israelului”.

Ministrul german de externe, Johann Wadephul, a reiterat ieri, înainte de a se deplasa la New York pentru a participa la Adunarea Generală a ONU, că ţara sa este în favoarea recunoaşterii Palestinei doar la sfârşitul unui proces negociat pentru crearea a două state - adică, cu aprobarea Israelului - dar a subliniat că acest proces trebuie să înceapă acum, fără alte întârzieri.

În schimb, preşedintele francez Emmanuel Macron a declarat că recunoaşterea statului Palestina „este singura modalitate de a oferi o soluţie politică unei situaţii care trebuie să se încheie”. De altfel, acesta urma să anunţe azi noapte, la deschiderea summitului franco-saudit, că Franţa recunoaşte statul Palestina.

Gestul făcut de majoritatea membrilor Adunării Generale a ONU este şi unul încărcat de simbol, deoarece recunoaşterea Palestinei ca stat de către majoritatea statelor occidentale a avut loc chiar în ziua în care a început noul an evreiesc - Rosh Hashanah.

Printre statele care urma să semneze azi noapte declaraţia summitului franco-saudit de recunoaştere a statului Palestina se numără şi Belgia, ţară al cărei ministru de externe, Maxime Prevot, a declarat: „Recunoaştem în mod clar Statul Palestina, legitimitatea poporului palestinian de a vedea un astfel de stat. Îl vom oficializa administrativ şi juridic într-o a doua fază, dar de aceea suntem foarte mândri să ne numărăm printre naţiunile care vor face astăzi un alt pas oficial către recunoaştere”.

Guvernul de la Bruxelles a declarat că va oficializa legal recunoaşterea Palestinei la o dată ulterioară, după ce gruparea teroristă Hamas va preda ostaticii israelieni şi va dispărea de pe scena politică din Orientul Mijlociu.

Reprezentaţii Administraţiei de la Casa Albă au etichetat ca simbolică recunoaşterea unui stat palestinian de către mai mulţi aliaţi-cheie ai SUA. „Scopul nostru rămâne diplomaţia serioasă, nu parada. Priorităţile noastre sunt clare: eliberarea ostaticilor, securitatea Israelului şi pacea şi prosperitatea întregii regiuni, care sunt posibile doar fără Hamas”, a declarat un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat, potrivit AFP.

• Palestina, un stat fără suveranitate

Palestina este, în acelaşi timp, o realitate politică recunoscută pe scară largă şi o construcţie statală incompletă, prinsă între dreptul internaţional, fapte împlinite pe teren şi o istorie care a fixat, strat peste strat, percepţii ireconciliabile.

Statutul juridic al teritoriului numit Palestina rămâne paradoxal: din 2012, Adunarea Generală a ONU i-a acordat calitatea de „stat observator nemembru”, peste 150 de ţări o recunosc ca stat, iar acum noile recunoaşteri - inclusiv din partea Marii Britanii - au reîmpins subiectul pe agenda globală. Dar recunoaşterea diplomatică nu echivalează cu suveranitate deplină: Palestina nu controlează în mod suveran frontierele, spaţiul aerian, marea teritorială şi nici întreg teritoriul pe care îl revendică, iar guvernarea internă este fragmentată între Autoritatea Palestiniană din Cisiordania şi administraţia de facto a Hamas în Fâşia Gaza.

În aceste condiţii, Palestina este o formaţiune statală?

Da, în planul reprezentării politice, al instituţiilor şi al recunoaşterii internaţionale; nu, în sensul clasic al suveranităţii efective asupra teritoriului şi monopolului legitim al forţei.

Originea acestui paradox se vede limpede, dacă întoarcem privirea spre anul 1947, când prin Rezoluţia 181 a Adunării Generale a ONU privind Planul de Partaj al Palestinei mandatare s-a propus existenţa a două state şi un statut internaţional pentru Ierusalim. A fost o recomandare politică, nu o „recunoaştere” automată a vreunuia dintre state, pentru că Adunarea Generală nu creează state prin vot; legitimitatea devine efectivă doar când există proclamare, control, relaţii şi, în final, admitere ca membru ONU. Israelul s-a proclamat ca stat în anul 1948 şi a fost admis în ONU în 1949; statul arab palestinian prevăzut nu a apărut atunci, deoarece liderii arabi şi palestinieni au respins planul ca inechitabil şi ilegitim. Motivaţia respingerii a fost mai puţin frica de marginalizare în statul evreiesc şi mai mult refuzul „pachetului indivizibil”: acceptarea statului lor ar fi însemnat, simultan, acceptarea statului evreiesc pe ceea ce majoritatea arabo-palestiniană considera pământ istoric propriu. Planul aloca statului evreiesc circa 55% din teritoriu, deşi evreii reprezentau aproximativ o treime din populaţie, iar partea semnificativă din suprafaţă era teren public administrat de mandatarul britanic sau zone puţin populate.

De aici s-a născut o ruptură politică ce avea să fie urmată de o ruptură armată: între decembrie 1947 şi mai 1948, violenţele intercomunitare au escaladat, apoi, imediat după proclamarea statului Israel la 14 mai 1948, statele arabe vecine au invadat, dând start războiului arabo-israelian din 1948, numit în Israel „Războiul de Independenţă”.

• Cei mai mulţi dintre palestinieni nu aprobă existenţa unui stat palestinian alături de Israel

De altfel, cei mai mulţi dintre palestinieni nu sunt de acord cu existenţa unui stat palestinian alături de cel israelian.

Sondajele realizate de PCPSR, institut de referinţă în Cisiordania şi Gaza, arată că majoritatea palestinienilor îşi doresc un stat propriu, în special în graniţele din 1967. Potrivit ultimului sondaj publicat în mai 2025, la această întrebare directă, 61% dintre respondenţi declară că susţin ideea, cu un sprijin mai ridicat în Cisiordania - de 66%, şi mai scăzut în Gaza - de 54%.

Însă atunci când este formulată explicit varianta celor două state, adică un stat palestinian alături de Israel, nivelul de sprijin scade la aproximativ 40%. Dacă oamenii au de ales între trei opţiuni - două state, o confederaţie sau un stat comun - cea mai mare pondere, de 47%, se orientează către soluţia celor două state, dar nici în acest caz nu se ajunge la o majoritate absolută.

Totuşi, dorinţa nu se suprapune cu încrederea în realizare: 64% dintre respondenţi consideră că soluţia a două state nu mai este practic posibilă astăzi, în principal din cauza extinderii coloniilor israeliene. Aici se află şi explicaţia paradoxului: palestinienii vor un stat, dar nu cred că îl pot obţine prin schema clasică a celor două state.

În tendinţele recente, sprijinul pentru două state s-a menţinut în jurul valorii de 40%, dar neîncrederea în fezabilitate a crescut vizibil după războiul din Gaza. Concluzia este clară: palestinienii îşi doresc un stat, mai ales în graniţele din 1967, însă sprijinul pentru formula celor două state rămâne sub 50%, iar sentimentul dominant este că drumul politic actual nu mai oferă şanse reale de realizare.

• Palestina, un teritoriu alcătuit doar din Cisiordania şi Fâşia Gaza

După 1948, distribuţia proprietăţii şi natura controlului asupra terenurilor s-au schimbat radical. În perioada mandatului britanic, din terenurile private înregistrate majoritatea erau arabe, în timp ce terenurile cumpărate de organizaţii evreieşti ajungeau, în total, la o fracţiune mică din suprafaţa întregului teritoriu. Dar peste jumătate din suprafaţa Palestinei mandatare nu era proprietate privată, ci teren public administrat de britanici - o categorie tehnică, nu „teren de stat” al vreunui stat local.

După proclamarea Israelului, două procese au accelerat schimbarea: transferul terenurilor publice aflate sub administraţie britanică către noul stat şi preluarea masivă de proprietăţi palestiniene prin Legea Proprietăţilor Absente (1950), care a permis declararea ca „absente” a persoanelor refugiate sau strămutate în război şi transferul către stat al terenurilor lor. Estimările pentru terenurile preluate prin această lege ajung la ordinul a mii de kilometri pătraţi, reprezentând circa un sfert din suprafaţa Israelului de azi, iar împreună cu terenurile publice transferate şi achiziţiile anterioare anului 1948, au creat cadrul în care aproximativ 93% din terenurile Israelului sunt astăzi deţinute sau administrate de stat ori entităţi para-statale precum Administraţia Terenurilor din Israel şi Fondul Naţional Evreiesc, majoritatea fiind concesionate pe termene lungi. De aici decurge şi o concluzie dificilă, dar factuală: creşterea controlului public de la proporţia iniţială la nivelul actual n-a fost posibilă fără pierderea pe scară largă a proprietăţilor palestiniene în urma războiului şi a legislaţiei ulterioare, ceea ce alimentează până astăzi pretenţiile morale şi politice privind dreptul la întoarcere, despăgubiri sau compensare.

A înţelege „ce este” Palestina în prezent înseamnă a delimita şi spaţiul în discuţie. În limbaj istoric, „Palestina” se numea teritoriul mandatului britanic dintre Mediterană şi Iordan, adică Israelul de azi, Cisiordania şi Fâşia Gaza. În limbaj politic curent, „statul Palestina” înseamnă Cisiordania şi Fâşia Gaza, cu Ierusalimul de Est revendicat drept capitală, dar cu control efectiv divizat.

În Cisiordania, Acordurile de la Oslo (parafate în anul 1993 la Washington) au creat zone cu regimuri diferite: în Zona A, Autoritatea Palestiniană are competenţe civile şi de securitate; în Zona B, sunt autorităţi civile palestiniene şi securitate israeliană; în Zona C (aproximativ 60% din teritoriu) controlul este israelian, iar accesul şi utilizarea terenurilor palestiniene sunt frecvent restricţionate.

Acordurile de la Oslo prevăd, în primul rând, recunoaşterea reciprocă: Organizaţia de Eliberare a Palestinei (OEP) accepta dreptul Israelului de a exista în pace şi securitate, iar Israelul recunoştea OEP ca reprezentant legitim al poporului palestinian. Un alt element esenţial al acordului a fost crearea Autorităţii Naţionale Palestiniene, o structură de autoguvernare provizorie cu atribuţii limitate asupra unor părţi din Cisiordania şi Fâşia Gaza, unde urma să fie transferată treptat responsabilitatea în domenii precum educaţia, sănătatea, impozitele sau turismul. Punctele cele mai sensibile, precum statutul Ierusalimului, soarta refugiaţilor palestinieni, aşezările israeliene, frontierele definitive şi aspectele de securitate, erau amânate pentru negocieri ulterioare, care trebuiau încheiate în maximum cinci ani, negocieri care nu au mai avut loc.

În esenţă, Acordurile de la Oslo au pus bazele unei soluţii cu două state, însă implementarea a rămas incompletă, fiind adesea blocată de violenţe şi de lipsa de voinţă politică din ambele părţi.

• Gaza, unul dintre cele mai dens populate teritorii de pe planetă

Fâşia Gaza, după retragerea unilaterală israeliană din 2005, este guvernată de Hamas din 2007, într-un regim de facto separat de Ramallah, ceea ce înseamnă că recunoaşterea internaţională a „statului Palestina” nu echivalează cu o autoritate administrativă unificată pe teren. Din punct de vedere al proprietăţii, Gaza este preponderent în proprietate privată palestiniană sau administrare locală, în timp ce Cisiordania prezintă o imagine fragmentată, cu proprietate privată palestiniană însemnată, dar cu porţiuni întinse ale Zonei C aflate sub control israelian şi cu aşezări, infrastructură şi regimuri de acces care limitează exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate.

Demografic, tabloul este la fel de apăsător: circa 3,2 milioane de palestinieni locuiesc în Cisiordania şi aproximativ 2,3 milioane în Fâşia Gaza, ceea ce înseamnă un total de circa 5,5 milioane de oameni pe teritoriul revendicat pentru statul palestinian, cu Gaza printre cele mai dens populate teritorii de pe planetă, adică 5000 de oameni pe kilometru pătrat.

Din această anatomie a faptelor decurge şi sensul recunoaşterilor diplomatice recente. Când un stat afirmă că recunoaşte „statul Palestina” în 2025, el recunoaşte o entitate statală în sensul dreptului internaţional public, reprezentată extern de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi, în practică, de instituţiile Autorităţii Palestiniene, pe teritoriul Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza, cu graniţe finale de trasat prin negocieri. Nu recunoaşte un control efectiv existent în întreg spaţiul şi nici o suveranitate deplină asupra frontierelor ori a spaţiului aerian, dar validează existenţa subiectului de drept internaţional şi susţine soluţia celor două state.

Şi atunci, ce teritorii intră în statul recunoscut? Cisiordania şi Fâşia Gaza, în parametrii negociaţi ai soluţiei cu două state, cu statutul Ierusalimului de Est revendicat de partea palestiniană, dar fără ca recunoaşterea să decidă, de una singură, liniile finale pe hartă.

Ceea ce face însă statul palestinian atât de greu de încadrat într-o definiţie seacă este tocmai coexistenţa a două realităţi opuse: una juridică şi diplomatică, în care există recunoaştere internaţională, instituţii, reprezentare, steag, tratate şi un loc, fie şi limitat, în ordinea globală; şi una politică şi teritorială, în care controlul efectiv rămâne fărâmiţat, iar condiţiile suveranităţii clasice - teritoriu definit, guvern unitar, monopol al forţei, control al frontierelor - sunt încă neîmplinite. În acest spaţiu dintre legitimitate şi efectivitate se joacă viitorul Palestinei.

Fără reconcilierea reprezentativităţii externe cu guvernarea internă, fără clarificarea statutului teritorial şi fără o soluţie durabilă la dosarele proprietăţii, refugiaţilor şi securităţii, statalitatea palestiniană va rămâne mereu „aproape”: suficient de prezentă pentru a fi recunoscută, prea incompletă pentru a fi deplin suverană. Iar tocmai de aceea, fiecare nouă recunoaştere diplomatică contează nu ca verdict asupra trecutului, ci ca investiţie politică în şansa ca, la capătul negocierilor, Palestina să treacă din registrul promisiunii în acela al suveranităţii efective, acolo unde steagul şi frontiera nu mai sunt doar simboluri, ci realităţi guvernate de drept.