OPINIE Când dreptatea ia pauză pentru un bonus la pensie

Justiţia a decis, ieri, să ia o pauză sau să continuie vacanţa judecătorească. Nu, judecătorii şi procurorii nu vor pauză pentru a-şi reorganiza dosarele sau pentru a găsi soluţii privind supra-solicitarea instanţelor, ci pentru a protesta împotriva intenţiei Guvernului de modificare a pensiilor speciale.

Procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi judecătorii mai multor Curţi de Apel din ţară au anunţat suspendarea activităţii „pe termen nedeterminat”, până când proiectul legislativ iniţiat de guvernul Bolojan va fi retras. Cetăţenii care aşteaptă de luni sau de ani întregi rezolvarea unui dosar sunt astfel invitaţi la răbdare suplimentară, căci dreptatea, în România, are şi ea concediu atunci când se simte ameninţată la buzunar. Singurii care se bucură, probabil, sunt infractorii de rang înalt, aşa-numitele gulere albe, care mai contabilizează câteva zile privind înregistrarea termenului necesar pentru îndeplinirea prescripţiei răspunderii penale.

Explicaţiile oficiale vorbesc despre apărarea statutului magistraţilor şi a independenţei justiţiei, valori fără îndoială fundamentale într-un stat de drept. Numai că, în mod curios, independenţa pare a fi invocată mai ales atunci când vine vorba despre menţinerea unor privilegii financiare.

Nu este prima dată când Consiliul Superior al Magistraturii deplânge „ostilitatea publică” şi campaniile de presă care ar „demoniza” judecătorii şi procurorii. De fapt, nu demonizarea produce iritare socială, ci simpla aritmetică: într-o ţară unde pensia medie este la un nivel scăzut, în jurul a 2000 sau 2500 lei, un magistrat se retrage din activitate cu câteva mii de euro lunar, şi încă la vârste la care mulţi români abia îşi plătesc ultima rată la apartament. În aceste condiţii, să acuzi simplii cetăţeni că nu înţeleg sacrificiul din spatele funcţiei riscă să sune, cel puţin, ca o glumă nefericită.

Mai grav este că forma de protest aleasă seamănă izbitor cu o grevă, deşi magistraţii nu au dreptul legal de a recurge la ea. Suspendarea activităţii, fie ea parţială sau selectivă, lasă impresia unei justiţii puse în aşteptare până la rezolvarea intereselor proprii. Dacă profesorii sau medicii ar proceda la fel, ar fi condamnaţi pentru iresponsabilitate; dacă magistraţii o fac, se invocă solemn apărarea „statutului”. Poate că această diferenţă nu este chiar întâmplătoare şi spune multe despre percepţia pe care justiţia o are despre sine.

În final, întrebarea esenţială rămâne: unde se termină independenţa şi unde începe şantajul? Este dreptul magistraţilor să îşi exprime nemulţumirea, dar nu şi să blocheze un serviciu public vital. Când cauzele oamenilor obişnuiţi sunt puse pe pauză pentru ca pensiile speciale să rămână intacte, încrederea în sistem nu are cum să crească. Şi poate că nu mass-media sau politicienii sunt cei care „subminează” prestigiul justiţiei, ci chiar cei care, în loc să fie gardienii dreptăţii, aleg să fie gardienii propriilor privilegii. Ironia este că, în numele apărării demnităţii profesiei, se ajunge la o lovitură dată chiar credibilităţii ei.