OPINIE Civilizaţia europeană, testată între Ciampino şi Otopeni

Recent mi-a fost dat să constat că nu mai exportăm doar forţă de muncă ieftină, ci şi spectacol ambulant. Iar uneori spectacolul vine la pachet cu şlapi, trening lucios, seminţe imaginare şi o suveranitate urlată suficient de tare încât să acopere inclusiv anunţurile din aeroport.

Zilele trecute, în timp ce mă întorceam dintr-o deplasare în interes de serviciu la Roma, am avut ocazia să revăd o specie socială care, paradoxal, detestă Occidentul în timp ce trăieşte din el: patriotul de duty-free, suveranistul cu boarding pass low-cost şi revolta învelită în salamul luat de la magazinul din colţ. Pe aeroportul Ciampino, din apropierea Romei, era linişte. O linişte aproape elegantă, specifică acelui amestec de oboseală şi civilizaţie aeroportuară în care oamenii îşi verifică telefoanele, îşi beau cafeaua şi încearcă să nu deranjeze pe nimeni. Apoi au apărut ei. Vreo paisprezece conaţionali, probabil din aceeaşi familie extinsă, cu energia unei nunţi mutate accidental în terminalul de îmbarcare. În câteva minute, zona porţilor a devenit o combinaţie între bâlci provincial şi excursie scăpată de sub control.

Copiii alergau printre automate, apăsând frenetic butoanele aparatelor de cafea, apă şi sandvişuri, nu pentru că voiau ceva, ci pentru că puteau. În lipsa unei minime intervenţii parentale, descoperirea pianului amplasat în aeroport a fost momentul de glorie al expediţiei. Pianul acela, pus probabil pentru călătorii care chiar ştiu să transforme atingerea clapelor în muzică, a devenit victimă sigură a degetelor lipicioase şi a entuziasmului barbar. Copiii loveau clapele haotic, ca într-un ritual tribal al zgomotului absolut. Şi dacă cineva mai spera că adulţii vor interveni, speranţa a murit rapid: unul dintre ei s-a aşezat solemn la pian şi a început să-şi plimbe degetele pe clape cu aerul unui concertist ratat de destin şi recuperat de compania low-cost.

Lângă pian exista şi un mesaj simplu, elegant, în italiană: „Nu te juca cu mine, cântă cu mine”. O frază care presupunea două lucruri imposibile în acel context: să citeşti şi să înţelegi diferenţa dintre joacă şi civilizaţie.

E greu să explici occidentalilor că aceşti oameni sunt adesea aceiaşi care, odată ajunşi în România, votează partide care urlă despre demnitate naţională, tradiţie şi salvarea identităţii româneşti. Aceiaşi oameni care se simt umiliţi de Europa, dar care tratează orice spaţiu european ca pe propria curte abandonată. Suveranismul românesc are ceva profund ironic: îşi detestă gazda, dar îi consumă infrastructura, salariile, spitalele şi beneficiile sociale cu o pasiune aproape religioasă.

Circul a continuat şi în avion. Grupul s-a urcat cu alcool cumpărat înainte de îmbarcare, apoi a completat meniul cu alte porţii de alcool comandate în timpul zborului şi condimentate cu salamul din punga de hârtie. Vocea lor domina cabina, râsetele veneau în rafale groase, iar atmosfera amintea mai puţin de un zbor internaţional şi mai mult de ultimul microbuz spre o comună îndepărtată. În astfel de momente înţelegi că pentru unii libertatea europeană nu înseamnă mobilitate, ci absenţa oricărei forme de autocontrol.

Apogeul a venit la aterizarea pe Otopeni. În timp ce coboram din avion, unul dintre membrii grupului, mestecând gumă cu gura larg deschisă, m-a observat că făceam acelaşi lucru, doar că discret, normal, civilizat. Mi-a făcut cu ochiul, a zâmbit complice şi a rostit triumfător: „Fratele meu, mestecăm gumă pentru urechi, să reducem presiunea, nu?”. Acel „fratele meu” spus unui necunoscut, cu familiaritatea specifică oamenilor care confundă grosolănia cu prietenia, a rezumat perfect tot tabloul.

Dar scena finală a fost aproape bomboana de pe coliva zborului. Soţia unuia dintre ei s-a întors spre o stewardesă din Malta şi a întrebat-o, în română, de unde îşi poate recupera bagajul de cală. Nu în engleză sau italiană. Nu prin semne. Nu cu minimul efort de adaptare pe care îl presupune ieşirea din propria scară de bloc. Direct în română, cu convingerea sinceră că restul lumii trebuie să se muleze pe universul ei lingvistic. Stewardesa a încercat să înţeleagă, a intuit în cele din urmă întrebarea şi i-a explicat în italiană că bagajele vin pe banda afişată în aeroport. Femeia părea în continuare nedumerită, ca şi cum logistica aeroportuară internaţională ar fi fost un complot personal împotriva familiei sale.

Şi atunci am avut revelaţia finală: ni se întorc „valorile” acasă. Nu medicii care au rămas prin spitalele Europei. Nu inginerii care conduc proiecte prin Germania sau Franţa. Nu cercetătorii, profesorii sau profesioniştii care încearcă să-şi construiască o viaţă decentă şi discretă. Nu. Nouă ni se întorc, periodic, ambasadorii zgomotului, ai lipsei de educaţie şi ai patriotismului urlat cu berea în mână.

Iar România suveranistă îi va primi ca pe nişte eroi persecutaţi de străini, fără să înţeleagă faptul că adevărata umilinţă a acestei ţări nu vine din Bruxelles, din Roma sau din Paris, ci din incapacitatea noastră de a pricepe că libertatea de circulaţie nu ţine loc de civilizaţie.