Piesa se joacă, dar autorul lipseşte

Congresele recente ale USR (iunie 2025) si PNL (iulie 2025) nu au adus clarificări ideologice sau consolidări instituţionale, ci au formalizat o stare de fapt: fragilitatea internă a ambelor partide şi convergenţa lor spre un proiect comun încă nedeclarat. Fuziunea devine, în acest context, mai degrabă o soluţie tehnică la o dublă criză decât un proiect politic cu miză cât de cât democratică.

USR nu a reuşit să iasă niciodată din criza fondatoare. Retragerea lui Nicuşor Dan, lider fondator fără forţă de coagulare a curentelor contrarii, în 2018 marca impasul politico-ideologic al partidului. Dar la mijlocul anului 2024, succesiunea de eşecuri a amplificat instabilitatea internă a partidului. Insuccesul de la alegerile europene din iunie a accelerat schimbarea de etapă a conducerii. Cătălin Drulă, deja prezentat drept candidatul natural al partidului la prezidenţiale, a fost forţat să demisioneze împreună cu întreaga sa echipă. Venirea Elenei Lasconi în fruntea partidului nu a condus însă la destructurarea grupului de conducere anterior, care a tratat etapa ca pe una provizorie.

Apoi complicaţiile s-au adâncit în contextul alegerilor prezidenţiale din toamna anului 2024. Deşi Elena Lasconi a obţinut un rezultat notabil în primul tur al alegerilor prezidenţiale din noiembrie, partidul nu a reuşit să transforme acel vot într-un scor semnificativ la alegerile parlamentare din 1 decembrie. Lipsa unei structuri naţionale coerente, preponderenţa urbană şi absenţa unei reţele teritoriale reale au lăsat-o pe Lasconi fără pârghii reale. Contestarea candidaturii sale la anticipatele din mai 2025 a scos la suprafaţă toate aceste tensiuni profunde.

Alegerea ca preşedinte a lui Dominic Fritz şi participarea la guvernare au părut iniţial o formă de normalizare, dar s-a dovedit rapid o paranteză fără consistenţă strategică: partidul nu a crescut în sondaje, nu şi-a consolidat identitatea şi nici nu a generat o naraţiune coerentă. De fapt, asistăm la întoarcerea partidului către liderul fondator, Nicuşor Dan ajuns preşedinte al Românei. Cu o bază militantă erodată şi cu o conducere fragmentată, USR pare un partid în căutarea propriei dizolvări controlate. În acest sens, fuziunea cu PNL devine o cale de salvare.

Dacă USR nu are structură, PNL are prea multă şi nu pare să o controleze. De fapt, Ilie Bolojan a creat impresia că preferă o astfel de structură confederativă pe care Alin Tişe, preşedintele consiliului judeţean Cluj care nu a reuşit să primească suficiente voturi pentru a deveni prim-vicepreşedinte, a numit-o, cu un termen folosit de mulţi, „cooperativă”. Congresul din iulie 2025 a fost mai degrabă un armistiţiu între taberele interne decât o victorie a lui Ilie Bolojan. Liderii teritoriali continuă să deţină puterea reală în partid, iar Ilie Bolojan joacă cartea guvernării pentru a câştiga ulterior partidul. Alegerea prim-vicepreşedinţilor a reflectat echilibrul instabil între diferitele grupuri.

Obsesiile anti-iohanniste ţin momentan partidul unit, dar nu oferă o perspectivă coerentă. In realitate, PNL stă în expectativă. Ilie Bolojan mizează pe austeritate şi pe efectele ei pentru a-şi impune dominaţia reală în numele "raţionalizării" partidului, pe câtă vreme grupările adverse par să aştepte erodarea guvernului pentru a prelua conducerea în vederea alegerilor viitoare. PNL funcţionează ca o federaţie de interese locale, fără un centru strategic activ.

În aceste condiţii, fuziunea devine o opţiune tactică pentru ambele partide. Pentru USR, fuziunea înseamnă ieşirea din impas şi reconstrucţia sub o umbrelă mai mare. Pentru PNL, fuziunea poate fi o cale de resetare: un pretext pentru reorganizare şi reîmpărţirea puterii, sub un nou brand. Dar această alianţă nu are încă un proiect, o doctrină sau o bază populară. Nu este cerută de electorat, ci de logica sistemică a supravieţuirii.

Experienţa fuziunii PNL-PDL din 2014 nu este însă comparabilă: atunci existau structuri solide, presiune electorală reală şi un lider catalizator (Klaus Iohannis). Acum, contextul este mult mai slab: liderii sunt mai degrabă administratori decât vizionari, iar partidele sunt în căutarea unei funcţii de utilitate.

USR nu mai este un adevărat partid, ci o reţea de lideri izolaţi care conduc grupuri locale de iniţiativă ce ajung rareori să deţină puterea locală. PNL nu mai este o forţă centralizată, ci o federaţie de grupări locale autonome fără o direcţie strategică stabilită În acest vid strategic, fuziunea devine un mijloc de amânare a deznodământului. Dar fără o naraţiune democratică, o legitimitate internă şi o doctrină clară, noua construcţie va rămâne o alianţă de avarie, nu un proiect politic viabil.