Preţul incertitudinii

În timp ce dezbaterea publică românească este ocupată cu procente - cine urcă, cine coboară, cine este responsabil pentru eşecul coaliţiei şi cum se va refelcta în soandje - trei instituţii care nu fac politică românească au ajuns, pe căi separate, la aceeaşi cotaţie: BBB minus, perspectivă negativă. Standard & Poor's a reconfirmat-o în mai, Fitch şi Moody's o menţin la rândul lor. Este ultima treaptă a categoriei recomandate investiţiilor. Sub ea nu se află o nuanţă, ci un alt regim care arată că datoria suverană devine speculativă, cu tot ce decurge de aici pentru costul finanţării statului şi al companiilor listate. Pe 31 iulie, Fitch îşi anunţă verdictul.

De aceea, merită să distingem între aceste două specii de cifre care circulă în aceste săptămâni în mass media românească. Pentru că există cifre care costă şi cifre care doar conving. Randamentul unui titlu de stat, ecartul obligaţiiunilor româneşti în euro faţă de obligaţiunile germane, ratingul suveran aparţin primei categorii. Procentele din sondajele de opinie aparţin celei de-a doua. Iar acestea nu pot fi verificate până la alegeri, nu costă nimic pe cel care le publică şi sunt produse, nu de puţine ori, tocmai pentru a orienta ceea ce pretind că măsoară. Şi pieţele au opinii - pieţele, ca şi statul, nu sunt abstracţii, ci oameni care interacţionează şi reacţionează -, însă opiniile lor sunt garantate cu banii celor care le susţin. Pieţele se înşeală şi ele, uneori chiar spectaculos. Doar că atunci când se înşeală, cineva plăteşte. Investitorul care s-a înşelat vinde mai ieftin decât a cumpărat, greşeala i se scade direct din capital. Un sondaj greşit, în schimb, nu costă nimic pe cel care l-a publicat. Datele sondajelor sunt uitate pur şi simplu, iar autorul publică fără vreo mustrare de conştiinţă sau sancţiune a cuiva un alt sondaj o lună mai târziu.

Or, cifrele care au impact apsura costurilor bugetare au început deja să vorbească cu forţă despre criza politică. Randamentele, ecartul, perspectiva negativă a ratingului încorporează, zi de zi, preţul blocajului politic de la Bucureşti. Şi nu spun cine are dreptate - pieţele nu arbitrează disputele dintre partide -, ci doar cât costă faptul că disputa nu se mai încheie. Iar de vreme ce preţul e afişat public, întrebarea utilă nu mai este cine a câştigat săptămâna mediatică, ci cine poate opri contorul. Singura instituţie rămasă în poziţia de a o face este medierea prezidenţială.

Pentru a înţelege ce poate produce medierea, trebuie mai întâi numit definit corect conflictul. Iar aici o lectură neoinstituţională oferă mai multă precizie decât oferă naraţiunile taberelor. Instituţiile, nu sunt doar regulile scrise, ci şi cele nescrise, iar acestea din urmă sunt, de regulă, mai puternice. Criza actuală nu este povestea unui reformator blocat de clientela partenerului, oricât de confortabilă ar fi această versiune pentru una dintre părţi. Este coliziunea dintre un program politic care a tratat instituţia informală fundamentală a statului român - contractul paternalist prin care statul distribuie - drept o eroare de calcul corectabilă prin ordonanţă şi un partener care a apărat acest contract fără a-l asuma vreodată explicit. De fapt, coaliţia nu s-a destrămat pentru că angajamentele luate de parteneri nu obligau pe nimeni, ci pentru că nu era o adevărată coaliţe, ci o formulă conjuncturală. Iar conjuncturile nu supravieţuiesc primului conflict distributiv serios.

Dinamica ce duce la astfel de situaţii era denumită de Giovanni Sartori competiţie centrifugă, şi este o caracteristică pluralismului polarizat. Atunci când un actor antisistem creşte, partidele de guvernare nu se coalizează durabil împotriva lui, cum ar cere logica apărării democraţiei, ci intră în competiţie pentru poziţia de unică alternativă la extremsim. Din acel moment, adversarul strategic al fiecărui partid de coaliţie încetează să fie partidul extremsit şi devine propriul partener. Fiecare criză care îl slăbeşte pe celălalt măreşte partea pe care partidul o vizează din votul util de la următoarele alegeri. Calculul este individual raţional şi colectiv ruinător, pentru că fiecare rundă a conflictului transferă încredere exact către actorul faţă de care ambele partide pretind că apără sistemul. Nu este nevoie să atribuim cuiva această intenţie - este suficient să observăm că structura de stimulente recompensează defecţiunea şi penalizează cooperarea, iar partidele, ca şi pieţele, răspund la stimulente, nu la predici.

În săptămânile care vin, pe măsură ce criza îşi caută deznodământul, dezbaterea publică va fi inundată din ce în ce mai mult de procente. Sondaje de opinie vor încerca să distribuie vinovăţii, să fabrice inevitabilităţi şi să decidă câştigători înainte de orice vot. Cititorul unui ziar financiar dispune însă de un test simplu, pe care îl recomand ca igienă intelectuală. În faţa oricărei cifre, întrebaţi-vă cine plăteşte dacă ea este greşită.

Concluzia este instituţională, nu personală şi trebuie ferită de repetarea, pe pilot automat, a catehismului anilor "90 despre retragerea statului din economie. Contextul s-a schimbat, iar pieţele au observat înaintea comentatorilor. Reînarmarea Europei a reînviat o industrie de apărare pe care o declaraserăm moartă, iar prin programul SAFE România primeşte a doua cea mai mare alocare din Uniune, aprope 17 miliarde de euro, împrumutate cu o dobândă de circa 3%, cu zece ani de graţie - din care aprope 10 miliarde merg către echipamente şi industria de apărare, iar 4,2 miliarde către autostrăzile A7 şi A8. Statul român redevine, vrând-nevrând, actor industrial. Iar companiile publice nu mai sunt relicve de inventariat pentru privatizare, ci active strategice prin care urmează să treacă cele mai mari investiţii din ultimele decenii. Tocmai de aceea miza nu este retragerea statului, ci capacitatea lui de a se angaja credibil dincolo de ciclul electoral. De aceea ar fi nevoie de o schiţă de buget pentru 2027 asumată indiferent de componenţa guvernului, de un calendar verificabil al PNRR şi al SAFE, de numiri în companiile strategice care să reziste alternanţei -, nu pentru că o cere vreo ideologie, ci pentru că şaisprezece miliarde împrumutate se rambursează, iar prost guvernate devin datorie fără apărare. Pieţele iartă creşterea lentă, dar nu iartă regulile imprevizibile. Incertitudinea nu se combate cu procente, ci cu instituţii. Restul e ceaţă - iar ceaţa, pe pieţe, are întotdeauna un preţ.