Suntem condamnaţi la stagnare economică pe termen lung?

Creşterea excesivă a masei monetare conduce la crearea condiţiilor care favorizează stagnarea seculară a economiei, a avertizat recent economistul spaniol Daniel Lacalle.

Exemplele sale se referă la economiile dezvoltate, unde "creşterea economică anemică necesită mai multe stimulente monetare, iar cheltuielile guvernamentale absorb cea mai mare parte a creditelor noi, ceea ce duce la o productivitate slabă, o creştere economică redusă şi cheltuieli neproductive".

Pe baza datelor din ultimii cinci ani din SUA, Lacalle subliniază că "guvernul trebuie să înţeleagă că cheltuielile mai mari nu vor conduce la o creştere mai puternică" şi arată că atunci când o creştere anuală a masei monetare de 4,5% determină o creşterea economică reală de circa 2,5% trebuie să ne întrebăm dacă "mai mulţi bani nu fac decât să umfle administraţia publică şi să creeze o inflaţie persistentă".

Datele privind agregatele monetare şi evoluţia PIB-ului din 2021 până în 2024 îl determină pe economistul spaniol să afirme că "masa monetară nu a generat niciun efect multiplicator asupra Produsului Intern Brut", iar apoi să declare că " trăim într-o lume în care impactul economic al noilor unităţi monetare este în scădere şi generează rezultate negative în multe cazuri".

Tendinţa observată în SUA este considerată îngrijorătoare, iar guvernul trebuie să ia măsuri de reducere a cheltuielilor, astfel încât "să nu urmeze zona euro şi Marea Britanie într-o spirală a stagnării".

Lacalle analizează pentru zona euro corelaţia dintre creşterea economică şi creşterea masei monetare în sens larg M2, care arată că media de aproape 6% a creşterii M2 din ultimii cinci ani a avut ca rezultat o creşterea nesemnificativă a PIB-ului real, iar perspectivele nu sunt deloc optimiste.

Rezultatele sunt similare pentru Marea Britanie, dar şi la nivelul agregat global, iar concluzia economistului spaniol este că "băncile centrale alimentează creşterea datoriei publice şi politicile fiscale din ce în ce mai iresponsabile, ceea ce duce la creşterea presiunilor asupra sectorului privat, la creşterea impozitelor, la inflaţie persistentă şi la o creştere economică slabă".

Unde se află România din acest punct de vedere? Într-o poziţie extrem de precară, care se va agrava în perioada următoare, dacă autorităţile nu adoptă măsuri care să ia în considerare nu doar factorii care au determinat situaţia actuală, ci şi modul în care aceştia interacţionează.

În primul rând trebuie efectuată o analiză drastică a cheltuielilor guvernamentale, a căror dinamică exponenţială nu poate fi susţinută de un PIB care nu mai are niciun suflu. Reducerea masivă a acestor cheltuieli nu este suficientă, dacă nu sunt eliminate şi cauzele din spatele acestei creşteri ineficiente şi nesustenabile.

În ultimii doi ani, PIB-ul real a stagnat, în ciuda creşterii accelerate a datoriei publice. Practic, nu mai există nimic din mult lăudatul multiplicator al datoriei guvernamentale, care ar trebui să transforme creşterea cu un leu a datoriei într-o creştere mai mare de un leu a PIB-ului.

După cum arată lucrurile, multiplicatorul este, mai degrabă, negativ, un rezultat al problemelor structurale grave ale economiei, care nu se pot rezolva prin simpla mărire a taxelor. Un astfel de program nu face decât să dezvăluie analfabetismul economic al guvernanţilor şi "viziunea" lor extrem de simplistă asupra mecanismelor economice.

Din trimestrul întâi 2007 până în primul trimestru al acestui an, PIB-ul real a crescut cu 56,8%, pe fondul unei creşteri de peste 200% a indicelui de preţ corespunzător (vezi graficul 1).

În aceeaşi perioadă, datoria publică a crescut de peste 22 de ori, creditul neguvernamental de peste 4 ori, în timp ce masa monetară M2 a crescut de peste 6 ori (vezi graficul 2).

Datele de la BNR şi INS din ultimii trei ani şi jumătate arată că PIB-ul a crescut cu o rată anuală medie de 2,3%, în condiţiile unei creşteri anuale medii de 9,7% a masei monetare M2. Pe de altă parte, datele de la Eurostat mai arată şi o creştere extraordinară a garanţiilor guvernamentale între 2010 şi 2023, de peste 5 ori, până la 65,7 miliarde de lei, garanţii care reprezintă o datorie contingentă, care, de obicei, se transformă într-o datorie cât se poate de reală în vremuri de criză.

Aceste grafice arată creşteri exponenţiale extraordinare ale variabilelor financiare, care depăşesc cu mult creşterea economiei reale, adică a resurselor de rambursare a datoriilor. Iar cu funcţiile exponenţiale nu se poate negocia.

Într-o altă analiză publicată pe site-ul său, Daniel Lacalle arată cum s-a ajuns aici, când subliniază că "băncile centrale nu previn crizele financiare şi nici nu controlează inflaţia", în condiţiile în care "era dominanţei băncilor centrale a fost caracterizată de cicluri de expansiune şi recesiune, crize financiare, stimulente politice pentru creşterea cheltuielilor şi a datoriei publice şi inflaţie persistentă".

Mai mult, "în ultima perioadă, băncile centrale ale economiilor dezvoltate au adoptat un rol din ce în ce mai intervenţionist".

Promisiunea stabilităţii financiare s-a dovedit doar o promisiune fără acoperire, la fel cum sunt şi monedele pe care le emit, deoarece "banca centrală a introdus noi fragilităţi şi a schimbat natura, dar nu şi recurenţa, turbulenţelor financiare".

De asemenea, crizele financiare continuă să fie un fenomen persistent, care apare tot mai des la nivel global şi manifestă efecte largi de contagiune. Mai mult, ciclurile crizelor financiare coincid cu episoadele de expansiune accelerată a creditului, după cum subliniază Daniel Lacalle, care apoi afirmă că "băncile centrale au prelungit adesea perioadele de boom economic prin rate scăzute şi achiziţii ridicate de active şi au creat momente de criză bruscă după ce au comis erori în ceea ce priveşte inflaţia şi riscurile de credit".

În ceea ce priveşte crizele majore din ultimele decenii, economistul spaniol consideră că "evidenţiază incapacitatea băncilor centrale de a preveni crizele sistemice", iar intervenţiile lor "nu au făcut decât să amâne momentul adevărului, agravând în acelaşi timp dezechilibrele macroeconomice, în special datoria publică".

Lacalle mai subliniază că marea criză financiară globală din 2008, criza datoriilor suverane din zona euro şi explozia inflaţionistă din 2021 - 2022, toate caracterizate de costuri economice şi sociale extraordinare, reprezintă exemple care contrazic opinia conform căreia băncile centrale au neutralizat riscul sau costurile crizelor.

Dimpotrivă, "băncile centrale nu previn crizele financiare, ele le remodelează, adesea amplificându-le consecinţele şi transferând, în acelaşi timp, costurile asupra publicului prin inflaţie şi monetizarea datoriei".

Economistul spaniol mai critică dur şi aşa-numita independenţă a băncilor centrale, care nu mai există decât la nivel declarativ.

"Politica monetară şi politica fiscală sunt două feţe ale aceleiaşi monede, iar atunci când băncile centrale refuză să limiteze cheltuielile excesive ale guvernului, ele nu sunt independente", după cum a afirmat recent pe contul său de Twitter.

O astfel de atitudine pasivă este deosebit de dăunătoare din punct de vedere al dinamicii inflaţiei, deoarece "dacă băncile centrale nu acţionează ca o frână în faţa exceselor fiscale, ele nu garantează stabilitatea preţurilor, ci doar favorizează inflaţia".

Pe fondul generalizării fenomenului, atât la nivelul marilor bănci centrale, cât şi a celor din economiile mai mici, acum autorităţile monetare se găsesc în situaţia în care trebuie să sprijine guvernele prin dobânzi scăzute artificial şi să ignore presiunile inflaţioniste tot mai mari.

Politicile fiscale iresponsabile din ultimii ani, mai ales în perioada post-pandemie, au condus la creşteri fără precedent ale datoriei publice, atât în economiile dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, iar "băncile centrale îşi folosesc puterea enormă pentru a ascunde insolvabilitatea emitenţilor suverani, ceea ce conduce la asumarea excesivă de riscuri şi la inflaţia preţurilor activelor", după cum mai arată Lacalle, care apoi accentuează că "independenţa băncilor centrale a dispărut atunci când acestea au abandonat sau ignorat stabilitatea preţurilor, atribuind inflaţia unor cauze absurde, în loc să o atribuie cheltuielilor guvernamentale şi creşterii masei monetare".

Şi acesta este unul dintre factorii majori care condamnă economiile, în cel mai bun caz, la stagnare pe termen lung, indiferent de gradul lor de dezvoltare.

Cu toate acestea, "multe bănci centrale declară că nu interferează cu politica fiscală şi rămân independente, cu excepţia cazului în care cineva îndrăzneşte să reducă impozitele şi cheltuielile publice", după cum mai scrie Lacalle, în opinia căruia "băncile centrale nu reprezintă o limită pentru asumarea de riscuri, creşterea cheltuielilor guvernamentale şi iresponsabilitatea bugetară, ci mai degrabă un instrument care permite excesele pieţei şi ale guvernului".

După ce au ignora mulţi ani riscurile din spatele politicilor fiscale şi monetare pe care le-au aplicat, guvernele şi băncile centrale încearcă acum să convingă "consumatorii" că au soluţii.

Credibilitatea unor astfel de promisiuni este, bineînţeles, extrem de redusă sau chiar inexistentă, mai ales când toate soluţiile par să includă doar majorări de taxe.

Poate că primul pas al autorităţilor ar trebuie să fie acela în care arată că înţeleg funcţiile exponenţiale pe care trebuie să le "îmblânzească", altfel stagnarea seculară va deveni o realitate dură chiar şi pentru ţările care s-au bucurat prea puţin de creşterea economică după ieşirea din întunericul totalitar.