Tranziţia energetică şi digitală, dependentă de metalele şi pământurile rare

Dezvoltarea economiei mondiale depinde din ce în ce mai mult de metalele rare şi de pământurile rare, fără de care tranziţia energetică, digitalizarea şi industria de vârf nu pot exista, dependenţă ce riscă să declanşeze penurii masive, crize geopolitice şi daune ireversibile asupra mediului, se arată într-un articol ce a apărut, la finalul săptămânii trecute, în publicaţia franceză Techniques de l'ingenieur (www.techniques-ingenieur.fr).

Sursa citată arată că Europa, dar şi restul lumii, accelerează electrificarea în numele politicii de decarbonizare, ceea ce înseamnă o explozie a cererii de resurse greu accesibile, concentrate în mâinile unui număr redus de state, dominate în primul rând de China. Potrivit Biroului de Cercetări Geologice şi Miniere, consumul de pământuri rare va creşte cu aproximativ 8% anual în următorii ani, impulsionat de producţia tot mai mare de energie eoliană şi fotovoltaică şi de creşterea parcului auto electric şi hibrid.

În acelaşi timp, Agenţia Internaţională a Energiei avertizează că până în 2030, proiectele miniere actuale şi cele în curs nu vor putea acoperi decât 80% din nevoia globală de cupru, într-un context în care un vehicul electric are nevoie de patru ori mai mult cupru decât unul clasic.

Această realitate are implicaţii directe şi dramatice, afirmă Jean-Pierre Schaeken Willemaers, autorul articolului citat. Turbinele eoliene nu pot fi construite fără magneţi pe bază de neodim, panourile solare au nevoie de galiu şi siliciu, iar bateriile, atât cele pentru maşini electrice, cât şi cele de stocare a energiei, depind critic de cobalt, cupru şi aluminia de înaltă puritate, elemente esenţiale şi pentru aplicaţiile militare şi tehnologiile bazate pe inteligenţă artificială.

Germaniul, crucial pentru fibra optică şi transmiterea rapidă a datelor, cunoaşte o cerere în creştere accelerată, estimată să se majoreze cu 60% până în 2034, fiind vital pentru reţelele performante şi pentru inteligenţa artificială. În paralel, oxidul de galiu, de cinci ori mai conductor decât siliciul, este privit ca un posibil substitut în semiconductori, însă şi această resursă este dominată de China, care produce 93% din oxidul mondial şi controlează peste 60% din extracţia de pământuri rare.

Această poziţie dominantă îi conferă Beijingului o armă economică şi politică uriaşă, potrivit sursei citate, care mai menţioneacă că districtul Bayun Obo din Mongolia interioară adăposteşte cel mai mare zăcământ de pământuri rare din lume, iar China produce peste jumătate din germaniul mondial şi aproape toate rezervele de galiu.

În acest context, conflictul din Ucraina a arătat cât de mari sunt mizele: americanii au încheiat acorduri pentru acces la resursele sale minerale în schimbul sprijinului militar, în timp ce Rusia a anexat estul ţării pentru a-şi însuşi două dintre cele mai bogate zăcăminte de litiu din Europa, precum şi resurse de niobiu şi tantal.

Problema devine şi mai gravă atunci când adăugăm impactul devastator asupra mediului, mai arată sursa citată care menţionează că extracţia metalelor rare necesită volume uriaşe de energie, apă şi substanţe chimice toxice, pentru a recupera doar 1% de pământuri rare din minereu, generând în paralel deşeuri radioactive. Exemplele din Jiangxi, China, arată consecinţe dramatice: chiar şi după ani de încercări de decontaminare, sursele de apă rămân compromise, iar închiderea minelor ilegale a mutat pur şi simplu problema în Myanmar şi Laos, de unde China importă acum minereu pentru a-l procesa intern.

Statele Unite, care trimiteau extracţia din mina Mountain Pass către China, şi-au reluat procesarea pe plan intern cu sprijinul Departamentului Apărării, care a investit peste 500 de milioane dolari din 2020 până acum pentru dezvoltarea unei industrii proprii. Europa încearcă la rândul său să recupereze decalajul, cu proiecte în Marea Britanie, Norvegia, Suedia şi Franţa, unde site-ul de zona La Rochelle a reluat rafinarea în 2025, în paralel cu un proiect franco-japonez în regiunea Lacq, bazat pe materii prime obţinute din rebuturi de producţie.

Cu toate acestea, în ciuda acestor eforturi, autonomia rămâne departe. Reglementările de mediu, de multe ori excesiv de stricte, riscă să blocheze accesul la resurse chiar în momentele în care sunt vitale pentru competitivitatea economică şi pentru menţinerea securităţii energetice. În SUA, există deja propuneri de relaxare a acestor cerinţe pentru proiectele considerate esenţiale pentru rezilienţa economică sau securitatea naţională. Europa, în schimb, rămâne prinsă între imperativele de mediu şi nevoia tot mai urgentă de metale rare pentru a-şi susţine tranziţia energetică.

Viitorul depinde de capacitatea democraţiilor de a-şi diversifica sursele, de a investi masiv în exploatarea şi rafinarea propriilor zăcăminte, de a dezvolta reciclarea şi de a reduce dependenţa de China. Fără o strategie comună, fără politici publice curajoase şi fără compromisuri asumate, electrificarea accelerată şi digitalizarea riscă să devină o nouă sursă de vulnerabilitate, iar economia mondială să rămână, mult timp de acum înainte, la mila statelor care deţin metale rare.