UE se pregăteşte de un război comercial cu China

Uniunea Europeană se apropie de o confruntare comercială deschisă cu China, după ani în care dependenţa de materiile prime şi componentele chinezeşti, interesele marilor companii europene şi teama de represalii au temperat reacţiile Bruxellesului, se arată într-un articol publicat la finalul săptămânii trecute de cotidianul de limbă germană Der Standard. Potrivit sursei citate, tonul relaţiilor dintre UE şi China începe însă să se schimbe, existând voci chiar şi în industria germană, una dintre cele mai prudente în relaţia cu Beijingul, care solicită acum o politică mai dură. Miza este uriaşă: supravieţuirea unor sectoare industriale esenţiale pentru Europa, dar şi accesul Chinei la una dintre cele mai importante pieţe pentru exporturile sale.

Rapiditatea cu care Beijingul a răspuns unei recente decizii europene a arătat cât de uşor poate escalada conflictul. La numai 24 de ore după ce miniştrii de Externe ai statelor UE au introdus, la sfârşitul lunii iulie, 14 companii chineze pe lista sancţiunilor, invocând presupusul sprijin acordat războiului dus de Rusia împotriva Ucrainei, autorităţile chineze au trecut la represalii. În timp ce firmele chineze vizate de Bruxelles sunt în mare parte necunoscute publicului european, Beijingul a ales ţinte cu puternică valoare economică şi simbolică. În fruntea listei se află Rheinmetall, cel mai mare producător german de armament. Compania poloneză de electronică Vigo şi laboratorul franco-public-privat III-V Lab au fost, de asemenea, împiedicate să mai achiziţioneze din China produse cu dublă utilizare, civilă şi militară. Efectul economic imediat al măsurilor ar putea fi limitat. Rheinmetall susţine că mai puţin de 1% dintre componentele sale provin din China, iar unele dintre celelalte întreprinderi afectate afirmă că nu folosesc deloc produse chinezeşti. Avertismentul transmis de Beijing depăşeşte însă cu mult situaţia acestor companii: într-un conflict comercial de amploare, China este pregătită să restricţioneze accesul industriei europene la cipuri, pământuri rare şi alte materiale indispensabile.

Mesajul provoacă îngrijorare la Bruxelles şi Berlin deoarece vine pe fondul unui dezechilibru comercial tot mai grav. Economia chineză de export doboară record după record, iar vânzările de automobile şi utilaje continuă să crească. În condiţiile în care accesul producătorilor chinezi la piaţa americană devine tot mai dificil, Europa capătă o importanţă strategică şi mai mare.

Potrivit datelor Deutsche Bank, cota automobilelor chinezeşti pe piaţa Uniunii Europene a crescut în numai trei ani de la 2% la 11%, ceea ce înseamnă că s-a multiplicat de peste cinci ori. Numărul maşinilor exportate de China ar urma să avanseze în acest an cu aproximativ trei milioane de unităţi, echivalentul întregului volum anual al exporturilor auto germane.

În acelaşi timp, accesul companiilor europene la piaţa chineză devine tot mai dificil. Fenomenul este vizibil mai ales în cazul Germaniei. În 2021, grupurile germane exportau în China automobile şi utilaje în valoare de aproximativ 3% din produsul intern brut al ţării. Între timp, ponderea s-a înjumătăţit. Numai anul trecut, Germania a înregistrat în comerţul cu China un deficit de 90 miliarde euro, în timp ce deficitul Austriei a ajuns la 12,6 miliarde euro, iar tendinţa este de agravare, potrivit sursei citate.

Economiştii contactaţi de jurnaliştii de la Der Standard vorbesc deja despre un „şoc chinezesc 2.0”. Primul şoc a urmat aderării Chinei la Organizaţia Mondială a Comerţului, în 2001, şi a lovit în special anumite ramuri industriale din Statele Unite. De această dată, ameninţarea vizează chiar nucleul industrial al Europei: industria auto, construcţia de maşini, sectorul chimic şi tehnologiile verzi.

Presiunea asupra Comisiei Europene pentru a răspunde este în creştere. Instituţiile europene de la Bruxelles încearcă de luni întregi să obţină de la conducerea chineză un acord prin care Beijingul să limiteze expansiunea exporturilor sale. Negocierile au ca termen luna octombrie, dar până acum nu s-au înregistrat progrese semnificative. Retorica europeană devine, în aceste condiţii, tot mai dură. Comisarul european pentru comerţ, Maros Sefcovic, a avertizat că, dacă Beijingul nu va prezenta până în octombrie „rezultate concrete”, Uniunea Europeană ar putea recurge la „măsuri mai stricte”.

Schimbarea majoră vine din Germania, ţară care până acum a încercat să evite o confruntare directă cu China. Industria auto germană s-a opus mult timp măsurilor dure, deoarece, în ciuda pierderii cotelor de piaţă, China continuă să fie considerată o piaţă esenţială pentru viitorul Volkswagen, BMW şi Mercedes-Benz. Acum însă chiar reprezentanţii industriei germane avertizează asupra unui „şoc chinezesc 2.0” şi cer Europei mai multă capacitate de a-şi impune interesele.

„Situaţia le-a scăpat deja printre degete companiilor germane”, a afirmat, pentru sursa citată, Gabriel Felbermayr, directorul Institutului Austriac de Cercetare Economică, Wifo. În percepţia mediului industrial, riscul inacţiunii a devenit mai mare decât riscurile provocate de o confruntare comercială cu Beijingul.

Principala acuzaţie formulată împotriva Chinei este că aceasta subminează concurenţa loială prin credite ieftine, subvenţii şi alte forme de sprijin acordate producătorilor săi. Beijingul este acuzat şi că menţine artificial scăzut cursul renminbiului, avantajând astfel exporturile chinezeşti şi scumpind produsele importate.

Brad Setser, specialist al Council on Foreign Relations din Washington, estimează că moneda chineză ar fi subevaluată cu aproximativ 30%. Evaluarea Fondului Monetar Internaţional indică o subevaluare de 21%. Indiferent de diferenţa dintre estimări, un asemenea avantaj valutar poate influenţa masiv competitivitatea produselor chinezeşti pe pieţele internaţionale.

Sursa citată mai arată că Gabriel Felbermayr avertizează că anumite ramuri europene, printre care industria auto, industria chimică şi sectorul tehnologiilor ecologice, ar putea suferi pierderi atât de mari încât însăşi supravieţuirea lor ar putea fi pusă în pericol.

Beijingul respinge însă acuzaţiile de concurenţă neloială şi oferă propria interpretare. Companiile europene au obţinut timp de ani sau chiar decenii profituri uriaşe în China, iar acum, când raportul de forţe începe să se inverseze, europenii denunţă regulile jocului. Din perspectiva chineză, adevărata problemă ar fi incapacitatea Europei de a accepta că industria Chinei a recuperat decalajul tehnologic şi poate concura direct cu producătorii occidentali.

Comisia Europeană pregăteşte deja posibile contramăsuri. Una dintre cele mai probabile este introducerea unor taxe vamale asupra automobilelor hibride plug-in importate din China, după modelul tarifelor aplicate vehiculelor electrice chinezeşti începând din 2024.

Eficienţa acelor taxe a fost însă redusă. Producătorii chinezi s-au adaptat rapid şi au început să vândă mai multe automobile hibride pe piaţa europeană, compensând astfel restricţiile aplicate modelelor complet electrice. Bruxellesul ar putea extinde tarifele şi asupra altor categorii de produse, inclusiv asupra utilajelor, dar ar trebui mai întâi să deschidă investigaţiile comerciale prevăzute de legislaţia europeană.

În paralel, Comisia lucrează la acte normative care să reducă dependenţa Europei de furnizori unici în sectoare sensibile precum semiconductorii şi pământurile rare. Una dintre propuneri este ca întreprinderile europene să fie obligate să aibă cel puţin trei furnizori pentru anumite materii prime şi componente critice, proveniţi din minimum două ţări.

Diversificarea nu poate produce însă rezultate peste noapte, iar China deţine între timp o armă comercială extrem de puternică. În confruntarea cu Statele Unite, Beijingul a demonstrat deja că poate utiliza restricţiile asupra exporturilor de pământuri rare pentru a obţine concesii. Un embargo temporar a determinat Washingtonul să-şi tempereze poziţia.

Dependenţa occidentală este aproape totală. Potrivit Agenţiei Internaţionale a Energiei, aproximativ 60% dintre pământurile rare folosite la fabricarea magneţilor sunt extrase în China, iar Beijingul controlează 91% din producţia mondială rafinată. Fără aceşti magneţi nu pot fi produse sau exploatate eficient motoarele electrice, turbinele eoliene, roboţii industriali şi numeroase sisteme militare moderne.

Europa are, prin urmare, motive serioase să evite o ruptură brutală. Dar nici China nu îşi permite cu uşurinţă pierderea pieţei europene. Economia chineză nu a depăşit criza imobiliară şi continuă să depindă de exporturi pentru a susţine producţia, ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică. Închiderea pieţei europene sau aplicarea unor tarife extinse ar lovi exact într-unul dintre principalele motoare ale economiei chineze.

În eventualul război comercial, niciuna dintre părţi nu deţine, aşadar, un avantaj absolut. China controlează verigi esenţiale ale lanţurilor de aprovizionare şi poate paraliza industrii europene prin limitarea materiilor prime critice. Uniunea Europeană controlează însă accesul la o piaţă de sute de milioane de consumatori, de care exportatorii chinezi au tot mai multă nevoie pe măsură ce Statele Unite îşi închid porţile.

Fereastra pentru un compromis începe să se îngusteze. Ea nu s-a închis încă, dar orice nouă rundă de sancţiuni, tarife şi represalii poate transforma dezechilibrele comerciale actuale într-o confruntare capabilă să redeseneze industria europeană şi ordinea economică mondială.