Un exerciţiu preventiv de imaginaţie horror

În afara celor cu deficit de stăpînire a înţelesului termenilor limbii române, în rest nu cred că mai este cineva care să îşi facă cea mai mică iluzie cu privire la reforma şi reformele care, chipurile, se fac la noi. Cu privire la intenţiile şi planurile ajunşilor la pungă şi la putere ai societăţii româneşti de azi. Ei nu au nici un interes, nu ştiu, nu vor şi nici nu ar putea să reformeze ceva din ceea ce, eventual, s-ar preta unei asemenea proceduri, anevoioase şi complexe. Pot în schimb să trăncănească fără şir despre reformele pe care o să le facă ei cîndva, cam pe la Sfîntul Aşteaptă, dacă nu chiar cu o zi-două mai devreme! Să spunem apăsat, încă dintr-un început că, în general, instituţiile sociale nu sunt aproape deloc compatibile cu ”reforma”. Sub presiunea diferitelor condiţii şi cerinţe schimbătoare, interne sau externe, ele tind fie să se realcătuiască din temelii pe alte principii, reguli şi soluţii de funcţionare, fie, în cele mai multe cazuri şi în cea mai mare parte a timpului, să încerce pînă la epuizare diferite strategii de prezervare. În nici un caz să se reformeze şi mai ales nu de la sine. Cel mai cunoscut exemplu este, desigur, încercarea lui Luther de a ”reforma” Biserica Catolică, cu rezultatul că a reuşit doar să rupă din trunchiul vechi, cel care ar fi trebuit reformat, o sumă de aşchii. Alte biserici, altfel organizate. Reformate! Exemple sunt însă cu nemiluita. În societatea României, spre exemplu, imediat după înfiinţarea din secolul al XVIII-lea, învăţămîntul public a dus-o neîntrerupt dintr-o ”reformă” într-alta. De schimbat s-au schimbat multe lucruri, cu timpul, cu vremurile, cu oamenii şi obiceiurile lor, dar de reformat mai nimic. Modelul macro instituţional este şi astăzi acelaşi ca pe vremea lui Spiru Haret. Iar, dacă privim pe fereastră în interior, îl recunoaştem şi astăzi pe ”Pedagogul de şcoală nouă” al lui Caragiale în ”performanţele” de la catedră ale unor ”cohorte” de aşa-zişi profesori din Romania anului 2025. Cu diferenţa marcată, în defavoarea celor de azi, că cel din vremurile caragialiene citise, îşi însuşise şi încerca să aplice la clasă metoda cea mai avansată a zilei, cea a lui Pestalozzi. Un elveţian visător despre al cărui principiu călăuzitor ”Învăţarea cu mintea, cu mîna şi cu inima” a schimbat din temelii învăţămîntul nu doar pe meleagurile lui natale, ci într-o bună parte din Europa, dar despre care uriaşa majoritate a profesorilor noştri de azi nici măcar nu au auzit. Ca să nu mai spunem că nu doar gramatica a ajuns să se predea ca un adevărat ”meşteşug de tîmpenie”, ca pe vremea lui Creangă, ci şi ştiinţe exacte, precum matematica, fizica sau chimia, nu mai vorbesc despre literatură, filosofie sau morală. Singura raţiune solidă pentru existenţa şi funcţionarea acestor ”fabrici educaţionale” prost organizate, rău manageriate, producătoare de eşecuri în masă şi de succes social doar pentru o mînă de ”aleşi” care în cele mai multe cazuri beneficiază şi de alte pîrghii de ascensiune socială decît performanţa şcolară (averea şi/sau poziţia părinţilor etc.), este aceea de a furniza nişte hîrtii, numite diplome. Hîrtiile cu pricina sunt importante nu pentru că ar atesta, certifica cu oarece exactitate, vreun nivel de cunoştinţe şi competenţe sociale, profesionale, ci pentru că produc efecte juridice în piaţa muncii, în special în acea regiune a ei controlată direct de stat prin pletora de posturi şi funcţii ale birocraţiei sale. În acest fel, diplomele asigură canale de ascensiune şi oportunităţi de statut social pentru deţinătorii lor, indiferent de competenţele educaţionale şi/sau profesionale.

Şi acum, exerciţiul de imaginaţie... horror! Haideţi să ne închipuim că de mîine, în România, nu mai există nici o instituţie de învăţămînt public! Un val uriaş de consecinţe dramatice s-ar revărsa peste noi. În mod evident, zeci de mii de profesori ar rămîne brusc fără ocupaţie şi mai ales fără nici un venit asigurat! La fel şi cu birocraţia extinsă a sistemului educaţional, acele cîteva mii de învîrtitori de hîrtii inutile şi ”idei creţe” de prin minister şi de prin inspectoratele şcolare. O problemă! Ce fac, cum îşi asigură pîinea zilei de mîine? Ce soluţii sunt pentru ca societatea să absoarbă şi să folosească totuşi, competenţele lor? Atîtea cîte există şi la cei la care există! Şi, profesorii, ca profesorii, dar ce facem cu copiii, tinerii, elevii, studenţii, masteranzii, doctoranzii? În mod, vădit vor intra cu toţii într-un fel de ”vacanţă forţată”. Ceea ce presupun eu este că această vacanţă nu va fi de foarte lungă durată. Sunt convins că, dacă nu chiar de a doua zi, atunci dintr-a treia aproape sigur, vor începe să răsară, ca din pămînt, alte ”şcoli”. Pentru diferite niveluri de cogniţie, cu diferite tipuri de organizare, accesibile pentru diferite pungi şi mijloace de trai, cu diverse finalităţi socio-ocupaţionale. Cine va organiza ”noile şcoli”? Cel mai probabil, o parte dintre cei care sunt şi azi în sistem, împreună cu diferite grupuri şi comunităţi direct interesate de asigurarea unui proces educaţional eficient pentru urmaşii direcţi. Pentru generaţia următoare. După ce reguli şi principii vor fi organizate aceste noi şcoli? Foarte probabil că unele dintre ele, din inerţie, comoditate, lipsă de competenţe, vor prelua modelul falimentar existent înainte de ”abolirea şcolii”. Acest lucru s-a întîmplat deja recent în România post-decembristă, cu nu tocmai puţine dintre universităţile particulare apărute ca ciupercile după ploaie, mai peste tot. Există însă o bună şansă ca, beneficiind de totală libertate de alegere şi decizie, altele, poate chiar majoritatea noilor instituţii să adopte complet alte soluţii de organizare şi funcţionare, de selecţie şi pregătire a personalului educaţional, de management instituţional, de relaţionare a şcolii cu comunităţile care au pus bazele instituţionale şi, fără îndoială şi alte soluţii curriculare. Bun înţeles, este nevoie şi de alte soluţii de finanţare. De la cumpărarea pe datorie a educaţiei, chiar de către elevi-studenţi, cum se practică şi azi pe scară largă în America, pînă la soluţii complet noi, susţinute de mari instituţii financiare sau alte centre de putere economică sau de resurse comunitare locale. Bine... şi dacă fiecare face, unde poate şi cînd poate, cîte o şcoală, după cum îl taie capul, ce ne facem cu absolventul de la Chitila, a cărui zestre educaţională nu o să semene deloc cu cea a elevului din Berceni, nu mai vorbesc despre a unuia de la Cluj, cu cea a absolventului de la Mîrlăneştii de Sus. Da... de unde ştiţi că nu o să semene? Şi, încă deloc! Ipoteza cu probabilitate mult mai mare este că va exista un teritoriu de compatibilitate, ce-i drept variabil, dar suficient de mare, că ceea ce diferă va fi nu o pierdere, nu un balast, ci, mai degrabă, un fel de avantaj de nişă pentru fiecare absolvent. Primii care vor avea grijă ca elevilor din şcoala lor să nu le lipsească nimic esenţial din bagajul educaţional vor fi chiar cei care furnizează resursele financiare, organizaţionale, manageriale, care asigură susţinerea şi integrarea socială a acestor instituţii şi a absolvenţilor lor! Dar... dacă vor fi şi şcoli cu rată de eşec social de 75%? Nu e bine, desigur, dar e mult mai bine decît acum, pentru că vor fi excepţia, pe cînd acum întreg sistemul are rată de eşec şcolar cam tot pe acolo şi rată de abandon şcolar care se duce vertiginos către 40%.

De aceea, eu zic că, decît să amîne începerea şcolilor, Ministerul Educaţiei ar putea marca, istoric, un alt început de drum pentru şcoala din România secolului XXI, dacă ar anunţa propria sa desfiinţare şi abolirea întregului sistem pe care îl patronează în mod vădit în defavoarea cursanţilor, al absolvenţilor şi a societăţii româneşti, în ansamblu. Mă rog, un simplu exerciţiu de imaginaţie... horror!