Iluzia consensului în justiţie: chestionarul CSM care a fabricat majorităţi zdrobitoare

Scandalul declanşat de documentarul Recorder „Justiţie capturată” şi discuţiile purtate de preşedintele Nicuşor Dan cu magistraţii la Cotroceni au fost rapid dublate de un set de date preliminare prezentate public astăzi, de Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind drept „vocea judecătorilor”, însă o privire atentă asupra modului în care aceste date au fost obţinute arată că ele nu descriu o realitate neutră, ci mai degrabă consolidează o naraţiune instituţională deja construită.

Chestionarul trimis de CSM judecătorilor şi procurorilor din ţara noastră, invocat ca argument de autoritate împotriva criticilor venite din spaţiul public şi din zona jurnalistică, a fost formulat într-un mod care nu a testat existenţa problemelor controversate, ci le-a presupus din start, canalizând răspunsurile într-o direcţie previzibilă şi confortabilă pentru sistem.

Faptul că 98,1% dintre judecători afirmă că au „resimţit o campanie publică împotriva justiţiei” este prezentat ca o dovadă incontestabilă a unui atac concertat, dar întrebarea nu a fost dacă această campanie există sau cum poate fi ea definită, ci doar dacă a fost resimţită, într-un context public deja inflamat de anchete jurnalistice, proteste şi presiune politică. Într-un asemenea cadru, răspunsul devine mai degrabă expresia unei solidarităţi de corp profesional decât rezultatul unei evaluări reci.

La fel, acordul majoritar faţă de reacţiile publice ale CSM nu distinge între susţinerea instituţiei şi validarea fiecărei poziţii concrete, ceea ce transformă procentul de 67% într-un instrument de legitimare, nu într-o radiografie reală a opiniilor din interiorul sistemului.

În dezbaterea centrală a momentului, cea privind completurile de judecată şi prescripţia, datele sunt folosite pentru a închide discuţia înainte ca ea să înceapă. Doar 8,4% dintre judecători declară că au fost înlocuiţi din complet, iar cazurile considerate nelegitime sunt marginale, însă întrebările au fost adresate exclusiv din perspectiva celor vizaţi direct, nu ca analiză de sistem, iar ipoteza folosirii înlocuirilor pentru a favoriza prescripţia este formulată izolat, aproape stigmatizant, ceea ce explică de ce apare ca excepţie statistică. Rezultatul este apoi folosit public pentru a decredibiliza orice suspiciune, deşi metodologia nu permite o astfel de concluzie generală.

La capitolul prescripţiei răspunderii penale, chestionarul întocmit de CSM mută centrul de greutate în mod previzibil către pasivitatea Parlamentului, durata urmăririi penale şi deciziile Curţii Constituţionale, lăsând instanţele într-o zonă marginală a responsabilităţii. Judecătorii nu sunt întrebaţi dacă sistemul judiciar, ca ansamblu, are vulnerabilităţi interne, ci cât de mare este impactul unor factori externi deja validaţi instituţional ca fiind problema. În aceste condiţii, concluzia că judecătorii nu poartă nicio vină nu este rezultatul unei descoperiri, ci al arhitecturii întrebărilor.

Când documentarul Recorder vorbeşte despre mecanisme, presiuni şi disfuncţionalităţi care nu se văd în statistici seci, răspunsul instituţional al CSM vine sub forma unor procente care par zdrobitoare, dar care sunt obţinute printr-un instrument ce nu a lăsat loc real pentru contrazicerea tezei oficiale.

Problemele reale ale justiţiei, de la volumul uriaş de muncă şi lipsa normării, până la deficitul de personal, infrastructura precară şi blocarea recrutărilor pentru anii 2025 şi 2026, sunt incontestabile şi grave, însă ele sunt amestecate strategic cu respingerea criticilor incomode, astfel încât orice întrebare despre integritate, influenţă sau responsabilitate să poată fi respinsă drept „campanie împotriva justiţiei”.

Întâlnirile de la Cotroceni au fost prezentate ca un dialog necesar, dar ele s-au desfăşurat pe fondul unei realităţi în care datele puse pe masă nu sunt neutre, ci construite pentru a apăra sistemul exact în momentul în care acesta este pus sub lupă publică. Adevărata problemă nu este că judecătorii semnalează presiuni, suprasolicitare şi lipsuri cronice, ci că aceste realităţi sunt folosite ca scut pentru a evita o discuţie incomodă despre modul în care justiţia reacţionează la critică. În loc să clarifice, cifrele preliminare prezentate astăzi de CSM riscă să fie folosite ca armă retorică, iar în acest joc, publicul rămâne prins între un documentar acuzator şi un set de statistici aparent zdrobitoare, dar atent calibrate, care nu răspund întrebării esenţiale: cine controlează, de fapt, mecanismele de putere din justiţie şi cine are interesul ca această întrebare să fie închisă cât mai repede.