Vama focului

Anul 2026 nu pare sortit vreunei mari victorii. Din contră, pare anul violenţei disperate a unei puteri în declin. Iar disperarea, contrar primei impresii, nu este semnul forţei, ci al regresului. Cel care pierde pe faţă devine mai periculos decât cel care domină liniştit, fiindcă nu mai are nimic de obţinut prin forţă şi totul de demolat prin teroare. Trăim acest adevăr pe trei fronturi care par distincte, dar re-prezintă acelaşi fenomen în trei stări de agregare.

Pe primul dintre aceste fronturi, în Ucraina, Rusia nu mai cucereşte, aşa că pedepseşte. Sutele de drone şi zecile de rachete lansate în fiecare noapte asupra oraşelor, blocurile prăbuşite peste civili adormiţi, infrastructura energetică vânată metodic nu sunt gesturi de forţă. Sunt mărturia incapacităţii de a câştiga pe câmpul de luptă. Un agresor care ar domina nu ar avea nevoie să terorizeze populaţia. Brutalitatea Moscovei e simptomul eşecului ei, şi exact de aici pleacă pericolul, pentru că o putere în declin care loveşte orbeşte e mai imprevizibilă decât una sigură pe sine. Neputând decide războiul cu armele, Rusia mută miza acolo unde încă mai poate câştiga, încercând să influenţeze voinţa politică a celor care îl susţin pe Kiev. Fractura din Occident e reală, dar adevăratul ei pericol nu e logistic, ci politic şi se va juca în confruntările electorale ce or să vină, unde sprijinul pentru Ucraina poate fi erodat la urne. Moscova nu mai pariază pe câmpul de luptă, ci pe calendarul electoral al democraţiilor.

Al doilea front, deşi pare îngheţat într-o formă incertă de „pace”, este încă în plină fierbere. În Golf, Israelul, care a mizat pe un război decisiv împotriva Iranului, pare să fi pierdut pariul. Din factor de descurajare, statul evreu sub conducerea lui Benjamin Netanyahu a devenit factor de instabilitate regională, dependent de un sprijin american care, ca şi în Europa, pare să se retragă discret. Armistiţiul nu încheie nimic, ci doar instituţionalizează amânarea şi maschează un abandon. Iar vidul lăsat de un actor care nu poate impune ordinea pe care a promis-o devine tot o formă de regres, şi una care, în ecuaţia globală, este capitalizată tot de Moscova.

Al treilea front pare cel mai blând. Şi e la noi, unde se manifestă sub forma perversă a războiului hibrid. Dar tocmai de aceea la fel de distrugător ca un război efectiv, fiindcă loveşte fundaţia, nu faţada. Operaţiunile nu sunt noi şi le observăm de aproape două decenii, iar dacă privim mai adânc, de două secole de oscilaţie între Răsărit şi Apus. Ce e nou în 2026 nu e atât ţinta, cât mai ales vectorii de acţiune. Acum ţinta a devenit preşedintele şi, chiar dacă aşa era şi Klaus Iohannis, acum, faptul că Nicuşor Dan a fost desemnat peste noapte „duşman al democraţiei”, „omul sistemului”, piesa unei presupuse „lovituri de stat” face ca tot ceea ce obţinuse după dezastrul din 2024 să se fi pierdut. Inversiunea e perfectă, iar gestul instituţional, fie el contestabil, e recitit drept conspiraţie existenţială, în care apărătorul ordinii e prezentat drept agresorul ei.

Însă vectorii acestei operaţiuni nu mai sunt doar aliaţii ideologici şi geopolitici ai Rusiei de la noi care i-au făcut dintotdeauna jocul. Acum sunt şi ceilalţi, reformiştii care vor capul preşedintelui pe eşafodul „reformei", transformând un principiu legitim într-o ghilotină. E PNL-ul lui Bolojan, care îşi decapitează propria aripă internă în numele „clarităţii” şi „direcţiei confirmate fără echivoc”, concentrând puterea prin eliminare, nu prin negociere. Sunt energii sincere - anticorupţie, anti-sistem, pro-occidentale -, care, în zelul lor purificator, slăbesc exact instituţiile ce ar trebui apărate. Robespierre-ul intern care, în numele virtuţii, decapitează ce a mai rămas în picioare.

Căci războiul hibrid de la noi a reuşit nu să cucerească, ci să molipsească. Metoda lui - fabricarea duşmanului, suspiciunea generalizată, citirea oricărui adversar ca ameninţare existenţială - a migrat din arsenalul ostil în comportamentul curent al unor actori care se credeau imuni. Tocmai cei care se vedeau anticorpii sistemului au devenit purtătorii infecţiei. Războiul hibrid nu mai are nevoie de operatori la Moscova pentru că şi-a reprodus gramatica în chiar tabăra care îl combătea. Victima a internalizat arma agresorului.

Iar confuzia dintre registre a devenit ea însăşi o armă. O populaţie care nu mai poate distinge racheta de naraţiune, agresiunea reală de la graniţă de cea fabricată în interior, ajunge să-şi consume energiile civice într-un război fratricid care, indiferent de intenţiile combatanţilor, serveşte dezordinea. Anularea alegerilor prezidenţiale din 2024 şi eroziunea încrederii instituţionale de după au creat solul perfect pentru dezinformare sistematică. Acolo unde nimeni nu mai crede pe nimeni, orice acuzaţie prinde şi orice apărător al ordinii poate fi prezentat drept duşman.

În 2026, Rusia nu avansează, nici militar, nici strategic, nici geopolitic, aşa că, retrăgându-se înfrântă de pe câmpul de luptă, ne transmite boala ei fatală. Astăzi cei mai eficienţi perturbatori ai ordinii nu mai sunt agenţii infiltraţi sau grupările ostile, ci puriştii convinşi că o salvează. Nu e de mirare că cele două frontiere ne încadrează, una cu drone şi rachete, la est, şi alta cu naraţiuni, în propria societate. Şi dacă prima frontieră o vedem, pe a doua, încă ne prefacem că n-o purtăm noi înşine.

Şi aici se închide vama lui Labiş. „Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi / În flăcările noastre se destramă”. Versul triumfalist al unui ev care îşi cerea jertfa devine, citit azi, avertisment. Flacăra nu mai e a viitorului luminos, ci a unui război care ne consumă pe toţi, inclusiv pe cei care cred că doar privesc de pe margine. Vama o plătesc, ca întotdeauna, mai ales cei convinşi că ard pentru o cauză dreaptă.