Ulise printre ciclopi

Filmul lui Christopher Nolan după „Odiseea" este, după orice criteriu comercial, un triumf. Un film inspirat dintr-o carte pe care n-a citit-o probabil nimeni a avut încasări record, locurile la proiecţii au fost repede epuizate chiar şi în Grecia, iar ediţii din Odiseea lui Homer au dispărut din multe librării. Şi totuşi, în jurul acestui film s-a construit un adevărat scandal care nu mai are aproape nimic de-a face cu cinematograful. Motivul oficial al indignării este legat de braţele Elenei din Troia. Homer o numeşte „leukolenos”, „cea cu braţe albe”, iar rolul i-a revenit actriţei Lupita Nyong'o. De aici, un întreg lanţ trofic al revoltei rasiste. Un partid ultraortodox grec denunţă „ideologia de tip woke” şi cere socoteală guvernului pentru subvenţia acordată filmărilor, comentatori de curte dezbat epitetele homerice cu fervoarea cu care alţii citesc buletine meteo, iar Elon Musk decretează că Nolan „l-a profanat pe Homer” şi promite că, până la sfârşitul anului, platforma sa de inteligenţă artificială va produce o ecranizare „corectă din punct de vedere istoric”. Tuturor acestor atacuri ministra elenă a Culturii a răspuns memorabil, amintind că nu este rolul statului să dicteze unui creator cum să interpreteze o operă sau un mit.

Partea comică a poveştii este că această dispută a fost tranşată definitiv într-o scenă care se petrecea acum mai bine de un secol, în decorul unei cârciumi din Dublin. Autorul scenei era un irlandez pe jumătate orb, care însă ştia Odiseea mai bine decât toţi apărătorii ei de serviciu la un loc. În episodul „Ciclopul” din Ulise, James Joyce, căci despre el este vorba, l-a coborât pe Polifem, uriaşul cu un singur ochi, în barul lui Barney Kiernan, sub chipul „Cetăţeanului”. Acesta, un naţionalist de local, expert în ştiinţa purităţii etnice şi în mitologia strămoşilor, se credea îndrituit să stabilească cine are dreptul să se numească irlandez. Ochiul unic nu mai este, aici, un ornament homeric, ci un diagnostic socio-politic. Naţionalismul este la Joyce o infirmitate. Iar în faţa acestui ciclop de tejghea stă un Ulise al vremurilor noi, Leopold Bloom, agent de publicitate, evreu de origine maghiară, omul cel mai puţin eroic din local şi singurul care spune ceva adevărat. Somat să-şi declare naţiunea, Bloom răspunde cu cea mai subversivă definiţie din literatura secolului al XX-lea: „O naţiune înseamnă aceiaşi oameni trăind în acelaşi loc.” Iar când mulţimea din cârciumă îl ia în răspăr, îşi duce gândul până la capăt. Cu forţa, cu ura, cu istoria nu se trăieşte, şi toată lumea ştie că viaţa adevărată este exact pe dos. „Ce anume?”, întreabă ironici comesenii. „Iubirea”, le răspunde senin Bloom. „Adică opusul urii.” Cetăţeanul, fără să poată aduce vreun contraargument, aruncă după el cu o cutie de biscuiţi. Stânca lui Polifem, redusă la dimensiunile ei reale, de tinichea care zăngăne pe caldarâm.

Prin această parabolă Joyce nu a produs doar o scenă excelentă din cel mai mare roman de limbă engleză din secolul trecut, pe care foarte puţini au reuşit să-l citească până la capăt vreodată, ci un adevărat program. Întrebat, în fond, cui aparţine Homer, el nu a răspuns cu un eseu, ci cu o distribuţie. L-a transformat pe Ulise într-un evreu rătăcitor prin Dublin, pe Penelopa, într-o irlandeză pe jumătate spaniolă cu origini probabil evreieşti, născută la Gibraltar, iar Itaca a mutat-o într-o casă cu chirie de pe Eccles Street. Încă din 1907, într-o conferinţă ţinută la Trieste, Joyce le răspundea puriştilor de acasă, care visau o Irlandă fără amestecuri etnice, că şi rasă, şi limbă pure sunt fantasme. Civilizaţia este o ţesătură, nu un certificat de pedigree. Se cuvine amintit şi că Ulise însuşi a fost, la vremea lui, un scandal pe lângă care postările de azi par simple improvizaţii. S-a ajuns până la un proces de obscenitate, romanul a fost interzis în America până în 1933, iar exemplare ale sale au fost arse în vamă. Fiecare epocă îşi alege pretextul indignării. Atunci era monologul lui Molly Bloom, pe când acum este culoarea braţelor Elenei. Textul lui Homer le supravieţuieşte senin tuturor.

Există însă şi o parte pe care noii apărători ai purităţii rasiale nu o bănuiesc, pentru că asta presupune să fi citit Odiseea. Or, chiar Homer le-a scris epitaful. Ulise nu scapă din peştera Ciclopului fluturându-şi genealogia, ci renunţând la ea. Întrebat cum îl cheamă, răspunde „Utis”, adică Nimeni. Eroul epopeii câştigă exact prin gestul pe care gardienii identităţii îl consideră trădare, lăsând deoparte numele, neamul, blazonul, pentru a rămâne doar cu inteligenţa şi viclenia omului viu. Iar uriaşul orbit aruncă stânca după o corabie pe care n-o mai vede şi o ratează. Cei care cer astăzi acte de identitate rasială pentru personajele lui Homer apără o epopee pe care n-au înţeles-o.

Cât despre ecranizarea „fidelă istoric” promisă de Musk şi de maşinăria lui, ea este un proiect perfect ciclopic. Confuzia dintre fidelitate şi respectarea literei textului este chiar orbirea lui Polifem. Homer a fost tradus, trădat, rescris, cântat şi jefuit de trei mii de ani. Dar a supravieţuit! Singurul lucru care l-ar putea ucide ar fi tocmai împlinirea visului puriştilor, ca Odiseea sa să devină o operă cu paznic la uşă şi listă de acces.

Dacă filmului lui Nolan i se poate reproşa ceva, nu este culoarea distribuţiei, ci faptul că a reţinut de la Homer doar epicul, vina şi ispăşirea prin sabie, dar a sărit peste secolul în care Odiseea fusese deja modernizată pe cealaltă cale, cea comică, domestică, mărinimoasă. Ulise al lui Nolan îşi spală păcatele prin măcel pe când Ulise al lui Joyce se strecoară seara în pat lângă o Penelopă deloc ireproşabilă, iartă tot şi adoarme. Dintre cei doi, al doilea rămâne propunerea cu adevărat radicală. Iar pentru ciclopii momentului, de la tribunele partidelor până la platformele miliardarilor, răspunsul a fost dat o dată pentru totdeauna în barul lui Barney Kiernan, şi el încape într-o singură propoziţie. Iubirea e opusul urii. Restul e zăngănit de tinichea.