Ori la bal ori la spital

Mă rog, la bal puteţi să vă duceţi, cînd şi de cîte ori doriţi. Acum, vara mai ales, se găseşte mai peste tot cîte o scenă dotată din abundenţă cu lumini stroboscopice şi megadifuzoare pe care, vreo două trei nopţi la rînd, se derulează un soi de paranghelie cu artificii, ”gurişti din gură” ori care ”chinuie” diferite instrumente, urlători şi făcători de glume, glumiţe şi alte zgomote. Despre diferitele ”substanţe vesele” consumate nu chiar discret, în mulţime şi pe scenă, nu mai vorbesc, nu de alta dar nu vreau să îmi aud vorbe. Sunt la modă....nevoie mare şi toată lumea care se crede cineva se înghesuie.

La spital, în schimb, cel puţin cîtăva vreme, zile, poate chiar săptămîni, degeaba vă duceţi: ”Închis pentru grevă”. De fapt, nu pentru, ci din cauză de, sau ca urmare a, dar în cazul de faţă gramatica este ultimul lucru care mai contează. Ne interesează, în schimb, despre care boală a sistemului vorbeşte acest sindrom. Ne interesează unde pot duce toate astea şi dacă se poate rezolva ceva din starea dezastrului în care se găseşte aşa zisul nostru complex de asistenţă medicală spitalicească. Parte integrantă a sistemului de sănătate publică despre ale cărui probleme şi boli mi-ar trebui spaţiul unui roman balzacian, doar ca să vi le descriu şi să le povestesc de-a fir a păr.

De ce au hotărît medicii, în cele din urmă, să facă grevă? Nemulţumirile lor nu sunt puţine şi nici tocmai noi. Declanşatorul imediat a fost combinaţia dintre prevederile unei noi legi a salarizării, introdusă în parlament de un guvern decăzut din dreptul de guvernare prin votul aceluiaşi parlament. Un guvern căruia nu-i mai pasă de nimic şi de nimeni. Legea, dacă intră în vigoare, angrenează sacrificii salariale inevitabile motivate de aceleaşi veşnice considerente ale constrîngerilor bugetare. Prezente şi viitoare. Combinate şi clocite prin birourile ministerului de finanţe, măsurile duc efectiv la prăbuşirea capacităţii funcţionale a spitalelor. Lucru pe care ”corifeii finanţişti” ai MF nu îl pricep neam sau, dacă îl pricep, de care le pasă nici cît negru sub unghie. Chiar dacă legea nu prevedea tăierea salariului actual, are grijă inflaţia galopantă, dusă deja spre 10% anual, să facă restul. În trei ani, în condiţiile păstrării valorii nominale a salariului, asta echivalează cu o reducere de aproape o treime! Viitorul sună bine! Da, dar nu pentru medici! Va să zică, salarizare tot mai proastă. Dar condiţii de muncă şi de exercitare a profesiei? Cam pe acelaşi drum... tot mai precare. Pe de altă parte, blocarea angajărilor în sistemul spitalicesc echivalează riguros cu supraîncărcarea personalului existent şi/sau cu scăderea dramatică a capacităţii de intervenţie şi asistenţă terapeutică. Despre asta, însă, nu vor să audă şi nici să vorbească tocmai cei care sunt plătiţi pentru a gestiona optim sistemul spitalicesc: managerii de spital şi, desigur, pletora de stătători şi mişcători de hîrtii de prin ministerul sănătăţii. Pînă la un punct, este adevărat, nici medicii nu au vrut să audă şi să vorbească despre toate acestea. Responsabilitatea legală şi morală pentru actul medical, chiar dacă încă precar gesionată în România, atît de lege, cît şi de cei care o aplică, a început totuşi, de bine de rău, să ridice bariere, limite. Pînă aici! De aici încolo să răspundă cei care nu asigură cele necesare funcţionării, măcar la parametri minimi, a serviciilor spitaliceşti. Nu noi, medicii! Per ansamblu, spitalele din sistemul public se confruntă cronic, de ani şi chiar de zeci de ani, cu aceleaşi teme care doboară standardele profesionale medicale şi calitatea asistenţei acordată pacienţilor: deficit de personal şi deficit de profesionalizare, mai ales la nivelul de asistenţă mediu calificată, deficit funcţional cronic, deficit major la calitatea şi performanţele de management, deficit de fonduri, prin grija MF şi conivenţa Ministerului Sănătăţii care stă în poziţia ghiocelului în faţa oricăror aberaţii bugetare dictate de MF, infrastructuri în stare funcţională precară sau în vecinătatea precarităţii, suprasolicitare cronică, atît a personalului medical, cît şi a infrastructurii spitaliceşti, lipsa de lungă durată a programelor de investiţii majore pentru modernizări masive ale unităţilor spitaliceşti, condiţii adesea precare de igienă şi de siguranţă a sănătăţii, atît pentru personalul medical, cît şi pentru bolnavii internaţi. Pentru ca tabloul să fie mai aproape de complet să mai spunem doar că, din motive care ţin de organizarea asistenţei medicale, care ţin de condiţii sociale şi mai ales de nivelul veniturilor medii ale populaţiei, accesul la servicii spitaliceşti se transformă lent, dar sigur, din drept al plătitorului de impozite din România, într-un lux pe care şi-l pot permite doar segmente tot mai restrînse ale populaţiei. Cît despre rolul spitalelor private, ele au fost din capul locului destinate unui segment ”select” de populaţie cu venituri sau resurse financiare de cel puţin două trei ori mai mari decît salariul mediu pe economie sau chiar decît salariul mediu din administraţia publică. Şi, apropos de salarizare, să spunem că după datele oficiale ale INS, în timp ce salariul mediu în sistemul de sănătate este undeva în jurul a 5200 lei net, cu 11% sub media naţională, media salariilor din administraţia de stat se situează în jurul valorii de 6500lei net. Cu diferenţa că, de bine de rău, din serviciile medicilor din spitale, încă mai tragem ceva folos, cît de cît, în timp ce din serviciile birocraţiei de stat ne alegem mai ales cu ponoase, biruri şi alte asemănătoare împovărări.

Ce poate rezolva o grevă a medicilor, din toate acestea? Răspunsul scurt este simplu: nimic! Greva nu este altceva, de cînd a fost ea inventată şi pînă azi, decît un semnal de avarie şi de avertisment, tras de cei care trăiesc, muncesc în condiţiile de avarie reclamate. Fiind o măsură extremă, care scurtcircuitează dinamica relaţiilor de muncă, greva nu poate fi decît începutul unei negocieri şi, dacă lucrurile sunt privite cu înţelepciune, începutul introducerii corecţiilor necesare reabilităţii sistemului aflat în pragul colapsului. În cazul nostru, sistemul spitalicesc. Prima problemă a acestei greve, în particular, este aceea că medicii nu au interlocutor de partea guvernamentală, valabil, credibil şi dispus să acţioneze în sensul reparaţiilor necesare. Într-un anume sens, greviştii vorbesc singuri sau doar cu populaţia care le ştie deja păsurile. Aici este şi una dintre greşelile de strategie ale acestei greve, faptul că vorbeşte doar în numele breslei medicale, cînd eficient şi cu mult mai mult impact ar fi fost să vorbească, simultan, şi în numele pacienţilor de care medicii sunt responsabili, în exercitarea profesiei lor. Lipsurile de care se plîng medicii, pe bună dreptate, îşi revarsă consecinţele direct şi masiv şi asupra celor care ajung în spitale. Bolnavi şi de nevoie, desigur!

A doua problemă cu greva acestor zile şi cu mai toate grevele din România, prezentă şi viitoare, este aceea că măsurile de reabilitare convenite, chiar şi atunci, rar, cînd sunt convenite de către partea guvernamentală, nu depăşesc niciodată orizontul unor mici încropeli cu efecte care se disipează, adesea, înainte de a produce vreun efect!

Sistemul spitalicesc din România nu poate fi radical îmbunătăţit incremental. Puţin azi, puţin mîine. El se află la stadiul critic, disfuncţional, cînd este nevoie de radicale reproiectări şi întocmiri. De la infrastructură, la personal, şi de la reguli pentru administrarea actului medical, la condiţii de remunerare şi de recuperare. Pentru care, desigur, guvernul, acesta ca mai toate celelalte, nu are bani. Nu are resurse! Nu se mai poate împrumuta peste ceea ce datorează deja, capitalizat în averile baronilor şi baronaşilor politicii dîmboviţene.

E bine că e grevă....eu însă vă doresc din inimă ca, pînă la adînci bătrîneţi şi nici măcar atunci, să nu aveţi nevoie de serviciile spitalelor reţelei publice din România. E mai sănătos!