Şmecheria cu democraţia

Nimic mai potrivit la un car de oale, decît o măciucă bine ghintuită. Ori, încă şi mai sigur, un buzdugan. Nu trebuie mai mult, să faci totul praf, dintr-o singură lovitură. Iaca, cum se rostogolea el, carul istoriei noastre, dînd cu oiştea din gard în gard, lăsat din hăţuri de surugii beţi de glorie, ambiţii şi bănet adunat la teşcherea, cum hurducăia el prin gropile pe care ni le săpăm singuri cu rîvnă şi ni le sapă şi alţii cu metodă, de aproape un secol şi mai bine, pe cînd lumea începuse să se întrebe serios dacă în ţara asta, în sfera sufocantă a politicii, mai există oameni capabili să înţeleagă şi să le pese nu doar de oportunităţile de înavuţire personală şi huzur, ci şi de răspunderile pe care le au faţă de cei guvernaţi, odată ajunşi în vîrful puterii, cineva aruncă buzduganul. Un simplu ”sondaj de opinie”. Din care aflăm... ce aflăm noi? Ei bine, aflăm că aproape jumătate din populaţie ar fi bucuroasă să cedeze o halcă de democraţie, contra unei felii mai consistente de ”ordine” şi ”stabilitate”. Nu o să vă răpesc timpul prea mult cu ”arta falsetului” în opera sondorilor de opinie de pe piaţă. Dovezile că rezultatele sondajului ar putea fi reprezentative pentru întreaga populaţie a României sunt prea complicate tehnic şi metodologic pentru ”ştiinţa pieţei”. Acolo contează doar ceea ce a comandat clientul. Cel care plăteşte şi, prin urmare, face şi muzica. Pardon, interpretarea rezultatelor pe înţelesul tuturor. Să observăm în treacăt, doar, că varianta de răspuns ”mai puţină democraţie” este o capcană, nicidecum o formulare consistentă cu termenii folosiţi, democraţie, şi cu situaţia în care respondentul este pus să aleagă. Răspunsul prefabricat nu doar sugerează, ci acreditează cu autoritate, pentru cel care va răspunde la întrebare, ideea că ”democraţia” este un fel de tinctură care poate fi administrată în concentraţii diferite, funcţie de preferinţa bolnavului, de starea bolii sau de indicaţiile medicului. Ori lucrurile nu stau deloc aşa, nici teoretic, nici practic. În ciuda variaţiilor istorice, culturale şi locale în care operează regimul de guvernare numit ”democraţie”, el are mereu un numitor comun, are un miez dur de condiţii şi reguli. Ori le ai şi le pui în practica guvernării şi atunci te poţi numi democraţie, ori nu le ai sau nu le foloseşti consistent şi atunci eşti dincolo de hotarele democraţiei, în ţinutul regimurilor numite democraţii eşuate, autoritariste sau chiar dictataturi. Mai mult, pentru că depinde de practicile guvernării, democraţia nu este imuabilă, nu e dată nimănui, odată pentru totdeauna. Acelaşi regim cu o structură democratică bine ancoraată în constituţie, cu tradiţii şi solide rădăcini istorice, spre exemplu, poate foarte bine, din cînd în cînd, sau pe anume porţiuni de istorie, călca în gropile şi capcanele autoritarismului. Sau mai rău! Dacă nu mă credeţi pe mine, atunci aruncaţi singuri o privire, cît de cît critică, colea, peste ocean, în ”Ţara lui Donald fac ce vrea muşchii mei”! Fostă, Statele Unite ale Americii! Vedeţi, dumneavoastră, democraţia nu merge după formula ”mai dă jupînul, mai lasă stăpînul”. E ca starea de graviditate: este sau nu este! Parţial nu există!

Dar, să-i lăsăm pe ”sondori” cu sondele lor şi să ne ocupăm de pădure, nu de copaci. Pădurea, în cazul de faţă, este relaţia societăţii României cu democraţia după căderea regimului ceauşist. Şi, prin reflex, apetitul ei pentru autoritarism. Nu este nevoie de nici un sondaj de opinie pentru a constata această ”înclinare” a unei părţi consistente a populaţiei, uneori chiar a majorităţii, spre autoritarism.

Unu. Acest simptom nu este cîtuşi de puţin ”românesc”. În toate societăţile moderne aflate în situaţii de mare instabilitate, de incertitudine şi imprevizibilitate a parcursului politic şi economic, de tensiune creată de crize majore, de o ameninţare externă sau de grave dislocări şi rupturi în structura corpului social, ”teama de mai rău” în rîndul populaţiei devine prevalentă şi împinge aproape ”automat” spre acceptarea cu uşurinţă a soluţiilor de guvernare ”de mînă forte”. În aceste situaţii, democraţia este privită ca un lux la care trebuie să mai renunţi sau pe care nu ţi-l mai permiţi, deloc.

Doi. În parcursul politic şi social al României după 1989 au avut loc multe schimbări, ajustări şi întemeieri care au ţintit spre un regim de guvernare democratică. Adevărul trist şi greu este însă acela că ele au eşuat. România a fost o democraţie eşuată, înainte de a fi vreodată o democraţie! Începînd cu Constituţia din 1991 plus variantele ulterioare şi terminînd cu practicile politice, de guvernare, instaurate în cele trei decenii şi mai bine, totul a favorizat nu practicarea democraţiei, nu respectarea legilor şi a principiilor ei fundamentale, ci acreditarea excepţiilor ca reguli şi a încălcărilor grosolane, ca simple accidente de parcurs sau ca necesităţi impuse de situaţii speciale. În Anul Domnului 2026, după aproape trei decenii de încercări, România nu numai că nu a acumulat o experienţă validă a exercitării democraţiei, din care să poată extrage soluţiile pentru variante mai bune de guvernare în viitor, ci, dimpotrivă, a îngroşat dosarul soluţiilor autoritariste, bazate pe bunul plac al instituţiilor de putere, pe manevrele clasice ale guvernării care cere supunere şi nicidecum participare. Democraţia eşuată din România, moşită nu doar de neştiinţa şi incompetenţa locală, ci şi de manevrele ”marilor porţi” de la Bruxelles şi Washington, este doar o faţadă, o mască spoită gros peste o realitate hîdă, o vitrină de talcioc, scorojită şi ruptă pe la colţuri, cu bibelouri de bîlci, ciobite sau stricate.

Trei. Dincolo de politică, relaţiile cele mai importante din societatea României, de la cele familiale, la cele de muncă şi de la relaţiile instituţiilor cu cetăţeanul pînă la relaţiile întîmplătoare rezultate din circulaţia rutieră, totul şi toate sunt impregnate de un hiper-autoritarism sufocant. Ca să iau doar cîteva exemple: în societatea aceasta, o mare parte din părinţi se consideră proprietari de drept ai copiilor lor şi prin urmare nimeni nu are a se amesteca în ceea ce fac ei acestora. La fel şi categoria largă de ”bărbaţi” care consideră, aproape de drept, că sunt îndreptăţiţi şi nu trebuie să dea nimănui seamă pentru folosirea violenţei împotriva femeilor cu care s-au căsătorit, sau nu, doar pentru că sunt bărbaţi! Pentru instituţiile din România, aproape indiferent de natura lor funcţională, indiferent de domeniul de competenţe pe care îl acoperă, cetăţeanul solicitant este în fapt un sclav căruia poţi oricînd şi fără nici o justificare să îi porunceşti ce şi cum să facă, cum şi cînd să se prezinte la ghişeu, cu ce şi cu cîte documente şi mai ales de cîte ori vrea muşchii lor instituţionali! Tu, solicitantul, nu poţi crîcni, nu poţi schimba nimic din labirintul absurd prin care eşti tîrît de ”logica” şi de cerinţele dictatoriale ale instituţiei la serviciile căreia ai apelat.

Cultura autoritaristă de care suferă cronic societatea României hrăneşte inevitabil şi cultura politică autoritaristă, profesată oficial în România. Nu doar pentru politică, ci pentru întreg repertoriul relaţiilor sociale, democraţia şi soluţiile liberal-democratice sunt la fel de necunoscute, la fel de puţin practicate la scară macro ca şi călătoriile cetăţeanului român la Polul Sud.

Cam aşa stă şmecheria cu democraţia!