Wildcard pentru naufragiu

Există oameni care muncesc o viaţă întreagă pentru a ajunge pe o scenă mare şi există alţii care ajung direct acolo, fără să ştie exact ce caută, beneficiind de un wildcard, o invitaţie norocoasă. Lucrurile stau la fel şi în sport şi în viaţa de zi cu zi, până la un punct. În sport impostura e sancţionată mai rapid.

La Nairobi a avut loc, recent, un turneu ITF W35, adică nu o serbare câmpenească, ci un concurs de tenis profesionist, cu puncte, clasamente şi pretenţii. În primul tur, o jucătoare cu wildcard, Hajar Abdelkader, a reuşit performanţa de a pierde cu 6-0, 6-0 în 37 de minute. Nu a fost vorba doar de o înfrângere drastică, ci de un spectacol al neputinţei. Mai precis, 20 de duble greşeli, un festival al datului cu mingea în fileu. Imediat, forul tutelar, ITF s-a scuzat, organizatorii au anunţat că regretă, iar procedurile urmează să fie revizuite. Se vorbeşte despre „cerinţe minime de performanţă”. Un concept fascinant, mai ales că pare descoperit abia acum. Wildcard-ul, acest paşaport magic spre lucruri pentru care n-ai stat la coadă, a fost gândit ca o excepţie nobilă. Un mic ajutor pentru un talent local, o promisiune, un copil-minune, un fost mare performer aflat într-o perioadă mai puţin fastă. Nu pentru cineva care este incapabil să trimită mingea peste fileu.

Povestea nu e nouă. De fapt, e clasică. Ne întoarcem în timp, la Jocurile Olimpice de la Sydney, anul 2000. Eric Moussambani, din Guineea Ecuatorială, a intrat în bazin la 100 de metri liber în calificări. Ceilalţi doi concurenţi din seria sau au fost descalificaţi. Eric a rămas singur şi a înotat lent. Eroic de lent. A obţinut un timp mai slab decât al celor de la 200 de metri. Un timp care, tehnic vorbind, ar fi putut fi cronometrat şi cu un ceas cu cuc. Detaliile despre cum a ajuns în echipa olimpică spun totul: ”A fost un anunţ la radio pentru a veni la un bazin pentru a se alege sportivul pentru că la noi în ţară nu era niciun înătător. Am fost singurul acolo iar oficialii m-au pus doar să mă arunc în bazin. Să vadă dacă ştiu să înot. A fost de ajuns! Au zis că eu voi reprezenta ţara şi că am patru luni să mă pregătesc”. Culmea, câţiva ani mai târziu, Eric a devenit antrenor de înot în ţara sa. Practic nu contează cât de slab ai fost, important e să rămâi în apă suficient de mult ca să devii reper.

Hajar Abdelkader şi Eric Moussambani sunt victimele sistemului, care a confundat bunăvoinţa cu improvizaţia. Un wildcard prost acordat nu e o şansă, e o capcană cu camere de filmat. Sportul de performanţă e crud, dar corect într-un fel nemilos: te cronometrează, te numără, te elimină. Nu poţi păcăli tabela. Nu poţi negocia cu mingea. Nu poţi brava la conferinţa de presă după ce ai servit de 20 de ori în fileu şi să dai vina pe contextul regional. Aici vine partea cu adevărat interesantă. Pentru că, dacă ne uităm atent, sportul e una dintre puţinele zone unde incompetenţa devine rapid vizibilă. În politică, lucrurile sunt mai fluide. Acolo nu există 6-0, 6-0 în 37 de minute. Există mandate. Există funcţii. Există oameni care sar direct în bazinul puterii fără să ştie să înoate, dar care nu sunt scoşi din apă, ci împinşi mai departe. Wildcard-ul politic se acordă generos. Fără „cerinţe minime de performanţă”. Fără clasament. Unii ajung miniştri fără să ştie ce e un buget, alţii conduc instituţii fără să fi condus vreodată o frază până la capăt. Spre deosebire de Eric Moussambani, nu înoată singuri, trag după ei şi spectatorii şi apa din piscina. Diferenţa e că, în sport, când te îneci, publicul vede. În politică, când te îneci în funcţii, de obicei mai primeşti un colac sau o altă funcţie sau un wildcard nou. Adevărata lecţie nu e despre tenis sau înot. E despre merit, competenţă şi ruşinea de a nu fi pregătit. Un sentiment tot mai rar, mai ales în bazinele unde apa e adâncă, funcţiile sunt multe şi nimeni nu mai ţine timpul sau scorul.