Zgomotul şi furia

Publicat pe 17 iulie, Raportul Comisiei Europene privind statul de drept a fost primit la Bucureşti după un ritual rodat în timp. Un ritual pe care l-am păstrat din epoca în care era analizat MCV-ul an de an. Aşa că a fost realizat un inventar restrâns al criticilor, iar titlurile şi comentariile au conchis că este un document „devastator” cu concluzia că suntem iremediabil codaşii Europei. Este o lectură plină de zgomot şi de furie. Ca la Faulkner, de unde am preluat titlul, aceasta înseamnă mult mai puţin decât promite.

Să începem cu aritmetica, pentru că de acolo pleacă panica. România primeşte şase recomandări pentru 2026. Bulgaria şi Slovacia, tot şase. Dar tot şase primesc şi Spania, şi Malta. Ungaria şi Polonia şi Cehia câte cinci, Croaţia patru, Slovenia două, Estonia una. Dacă numărul de recomandări ar fi un clasament al gravităţii, ar trebui să conchidem că statul de drept este mai şubred la Madrid decât la Budapesta. Ceea ce este evident neadevărat. Pentru că numărul măsoară agenda dialogului dintre statul membru şi Comisie, nu adâncimea răului.

Gravitatea e codificată în altă parte, iar aici documentul trebuie citit aşa cum a fost scris: ca un text birocratic, ba chiar comitologic, cu o gramatică proprie. Verdictele standardizate - „niciun progres”, „unele progrese”, „progrese semnificative” - sunt piesele acestui joc. Iar în privinţa vocabularului de alarmă, Slovacia este avertizată clar că „s-a deteriorat în continuare" capacitatea de a ancheta marea corupţie (nicio cauză nouă de corupţie la nivel înalt detectată în tot anul 2025), iar Serbia, sigur, nu stat membru, dar monitorizat în raport, că presiunea politică asupra justiţiei „a crescut semnificativ”. În capitolul dedicat României, aceste cuvinte nu apar.

Apoi mai este preambulul. Iar aici recomandările pentru Ungaria se deschid invocând Articolul 7, mecanismul de condiţionalitate şi fondurile suspendate, în cazul Polonia şi Slovacia, hotărâri ale Curţii de Justiţie şi proceduri de infringement. Preambulul României invocă PNRR-ul şi Semestrul European, deci probleme de birocraţia ordinară, nu instrumentarul de criză. Pe scara de escaladare a Comisiei - recomandare, infringement, condiţionalitate, Articolul 7 - România stă pe treapta cea mai de jos, la categoria normalitate monitorizată.

Indicatorii spun aceeaşi poveste, a ţării mediane. Independenţa percepută a justiţiei: 41% în România - categoria „medie" -, faţă de 24% în Bulgaria, 27% în Croaţia, 31% în Ungaria, 35% în Slovacia. Indicele de percepţie a corupţiei: 45, între Croaţia (47) şi perechea Ungaria-Bulgaria (40). În cazul României, Hotărârile CEDO neexecutate scad de la 111 la 84, pe când Bulgaria stagnează la 93. Iar la eficienţă, România e citată nominal în comunicarea orizontală drept exemplu pozitiv: durata proceselor a scăzut de la 228 la 180 de zile, rata de soluţionare a urcat la 99%.

Atunci ce spune, totuşi, raportul cu adevărat îngrijorător despre noi? Două lucruri, şi niciunul nu e cel din titlurile de presă.

Primul, ţine de localizarea presiunii. Patologia clasică a regiunii e captura externă - executivul care subordonează instanţele, ca la Budapesta. La Bucureşti, aproape toate constatările dure din pilonul justiţiei sunt intra-judiciare şi privesc presiuni resimţite „din interiorul sistemului”, de la Inspecţia Judiciară care deschide proceduri disciplinare magistraţilor critici, de la instanţa supremă care îşi recuză proprii judecători pentru intenţia de a trimite întrebări la Curtea de la Luxemburg, de la secţia de judecători a CSM care decretează că o critică adusă justiţiei echivalează cu un atac la independenţa ei. Independenţa formală a fost câştigată - legile din 2022 sunt creditate constant -, dar mecanismele de autoguvernare s-au întors spre interior, ca instrumente de disciplinare corporatistă. Presiunea politică n-a dispărut, dar nu se mai exprimă direct prin legi de subordonare, ci mai subtil, printr-o combinaţie între limbajul justiţiar şi nevoia de bani din PNRR. Lupta împotriva privilegiilor prinde întotdeauna, pentru că privilegiile sunt, prin definiţie, ale altora. Iar un asemenea atac nu trebuie semnat şi nu apare în nicio grilă de monitorizare. E altă boală decât cea maghiară şi cere alt tratament.

Al doilea priveşte diferenţa dintre formă adoptată şi practica efectivă. Este ceea ce economiştii dezvoltării numesc capcana capabilităţilor. Evaluatorul extern vede şi răsplăteşte formele, iar recompensa pentru că aparent există capacitate administrativă împiedică atingerea obiectivului. În acest sens legea lobby-ului, singura recomandare „implementată integral” din tot capitolul, există, doar că registrul RUTI nu are nici măcar funcţie de căutare. În acelaşi timp, Ordonanţele de urgenţă scad ca număr, dar jumătate din legislaţia primară a anului 2025 este produsă de guvern şi încă într-o zonă de mare risc democratic sub scuza PNRR. Adoptăm formele europene cu sârg, dar practicile rămân aceleaşi.

Iar pentru mediul de afaceri, raportul nu vorbeşte despre abstracţiuni constituţionale, ci despre predictibilitate: Codul fiscal modificat în medie o dată pe lună, 2.500 de proiecte de lege moştenite în Parlament, consultarea publică transformată în simplă bifă, încrederea companiilor în protecţia investiţiilor în scădere de la 58% la 53%. Nu „dezastrul statului de drept” scumpeşte capitalul în România, ci imprevizibilitatea legislativă. Şi aceasta este o constatare pe care OECD şi investitorii străini o repetă de ani buni, iar raportul doar o contrasemnează.

Contează, deci, interpretarea? Este aproape singurul lucru care contează. Raportul nu reprezintă o notă la un examen, ci o mutare de şah într-un joc repetat anual. Acest joc este construit să nu absolve pe nimeni, pentru că un raport care ar absolvi ar deveni inutil. Comisia însăşi îşi contabilizează randamentul: 47% din recomandările de anul trecut au fost implementate integral sau parţial la nivelul Uniunii, iar România este exact la această medie. Lectura jurnalistică e aditivă: numără criticile şi obţine, mecanic, „dezastru”, şi asta poate fi valabil pentru oricine, în orice an. Lectura instituţională e longitudinală şi relaţională. Aici cotează verbele, instrumentele şi comparaţiile cu vecinii. S-ar putea adăuga, în treacăt, că un instrument care vede ţările prin reţeaua lui de interlocutori măsoară inevitabil şi dispoziţiile acestei reţele.

Rămâne morala. Zgomotul şi furia din jurul raportului nu sunt inocente. Eticheta „dezastru” convine şi celor care vor să discrediteze exerciţiul european în bloc, şi celor care au nevoie de apocalipsă pentru a-şi justifica propriile urgenţe. Documentul, citit cu creionul în mână, spune altceva. Spune că România este o ţară la media europeană, cu o justiţie care s-a eliberat de politic, dar nu s-a eliberat încă de ea însăşi, şi cu o economie care plăteşte nu pentru marile drame constituţionale, ci pentru haosul legislativ şi politic de zi cu zi. Mai puţin spectaculos decât dezastrul şi mai greu de vindecat decât zgomotul.