Acordul de pace SUA-Iran, criticat de presa internaţională înainte să fie semnat

Dacă memorandumul sau acordul de pace care urmează să fie semnat vineri la Zurich de reprezentanţii SUA şi Iranului va intra în vigoare în forma anticipată de presa internaţională, el nu va reprezenta atât sfârşitul unui conflict, cât începutul unei noi etape a acestuia, arată marile publicaţii din SUA, Germania, Italia, Franţa şi Marea Britanie, dar şi cele din Orientul Mijlociu. Dincolo de declaraţiile triumfaliste de la Washington şi de tonul prudent afişat la Teheran, presa occidentală, arabă şi israeliană pare să convergă către o concluzie rar întâlnită într-un dosar atât de controversat: după patru luni de război, Iranul a suferit pierderi militare importante, însă nu a fost obligat să facă acele concesii strategice care au constituit obiectivele declarate ale administraţiei Trump şi ale aliaţilor săi.

Poate cea mai dură evaluare vine din partea cotidianului New York Times, care apreciază că, la finalul conflictului, „Iranul iese drept câştigătorul strategic al războiului”. Concluzia este cu atât mai semnificativă cu cât publicaţia americană nu ignoră costurile suportate de Teheran. Dimpotrivă, aminteşte că republica islamică a pierdut o mare parte din flotă, capacităţi aeriene, infrastructură militară şi lideri politici importanţi. Cu toate acestea, argumentul central al ziarului este că regimul iranian a supravieţuit, iar odată cu încetarea ostilităţilor, „conducerea de la Teheran poate începe procesul de reconstrucţie şi regrupare”. În aceeaşi analiză apare şi una dintre observaţiile esenţiale pentru înţelegerea acordului: închiderea Strâmtorii Hormuz a demonstrat lumii întregi că Iranul dispune de o armă economică extrem de puternică. Potrivit sursei citate, blocada a funcţionat exact aşa cum şi-au dorit liderii iranieni, provocând tensiuni pe pieţele internaţionale şi sporind presiunea politică asupra Statelor Unite. Mesajul implicit este limpede: chiar dacă a fost afectat militar, Iranul a demonstrat că poate influenţa economia mondială într-o măsură pe care puţini actori regionali o pot egala.

Aceeaşi idee apare şi în alte publicaţii occidentale. Cotidianul elveţian Neue Zurcher Zeitung (NZZ) observă că Donald Trump încearcă să prezinte înţelegerea drept o mare victorie diplomatică şi un pas către pacea regională, însă constată că realitatea acordului este mult mai ambiguă. Publicaţia elveţiană subliniază că obiectivele majore urmărite de Washington înaintea războiului nu par să fi fost atinse. Statele Unite doreau ca Iranul să renunţe complet la îmbogăţirea uraniului, să îşi limiteze programul balistic şi să înceteze finanţarea miliţiilor aliate din Orientul Mijlociu. Potrivit sursei citate, nu există indicii că Teheranul ar fi făcut concesii substanţiale în vreuna dintre aceste direcţii. Mai mult, jurnaliştii din „Ţara Cantoanelor” avertizează că, atât timp cât regimul iranian rămâne intact şi conflictul israelo-palestinian continuă să fie nerezolvat, este greu de crezut că Orientul Mijlociu va intra într-o perioadă de stabilitate autentică. În această interpretare, acordul de la Zurich nu este începutul păcii, ci doar o pauză între două etape ale aceleiaşi confruntări.

Cotidianul italian La Stampa susţine că ambele tabere au avut de pierdut. „E dificil de spus cine a câştigat - cel puţin deocamdată. Învinşii, însă, sunt chiar în faţa noastră. În Iran şi în SUA. La Teheran, este vechea gardă, cea conectată la vechiul Ali Khamenei. Aceştia au fost înlocuiţi de o nouă generaţie. (...) Celălalt învins de partea SUA este ideologia neoconservatoare. (...) Aceasta prevedea dezmembrarea controlată a statelor islamice, care urmau să fie balcanizate, slăbite şi inofensive. Cel mai recent şi dificil caz a fost Iranul, dar acolo proiectul s-a spulberat de un zid de rachete, drone şi o înţelegere deficitară a inamicului”, notează jurnaliştii italieni.

Dacă New York Times şi NZZ insistă asupra avantajului strategic obţinut de Iran, publicaţia britanică The Times pune accentul pe ceea ce lipseşte din memorandum. Jurnaliştii din Regatul Unit remarcă faptul că pieţele financiare şi o parte dintre liderii occidentali au salutat înţelegerea deoarece ea promite reluarea traficului prin Strâmtoarea Hormuz şi diminuarea tensiunilor comerciale globale, dar observă că din acord lipsesc tocmai problemele care au stat la baza războiului. „Nu s-a convenit nimic în privinţa ambiţiilor nucleare ale Teheranului şi nu s-a spus niciun cuvânt despre raza de acţiune, stocurile şi producţia de rachete iraniene”, notează publicaţia. În opinia The Times, adevăratul test va începe abia după semnare, când Iranul va trebui să demonstreze că este dispus să participe sincer la operaţiunile de deminare şi la redeschiderea completă a traficului maritim în Strâmtoarea Hormuz. În caz contrar, cele 60 de zile riscă să devină, după expresia cotidianului britanic, „o veritabilă bombă cu ceas”.

Jurnaliştii de la cotidianul olandez De Volkskrant afirmă că „aproape patru luni de război împotriva Iranului nu au adus niciun rezultat concret” şi că SUA şi aliaţii săi se întorc practic la masa negocierilor de unde plecaseră înaintea izbucnirii conflictului. Programul nuclear urmează să fie negociat din nou, sancţiunile urmează să fie discutate din nou, iar compromisurile care erau luate în calcul înainte de război reapar pe agendă aproape neschimbate. Şi mai dură este evaluarea modului în care au negociat Statele Unite. „Sub administraţia Trump, americanii s-au dovedit negociatori amatori, în timp ce Iranul a demonstrat o mare abilitate în a întârzia şi bloca progresele substanţiale”, scrie De Volkskrant. Pentru adversarii politici ai preşedintelui american, aceasta este probabil cea mai periculoasă interpretare: că, după luni de confruntare militară, Washingtonul a revenit în punctul de plecare.

Din perspectiva Israelului, memorandumului îi lipseşte tocmai ceea ce statul evreu considera esenţial. Jurnaliştii publicaţiei The Times of Israel şi din presa israeliană apropiată de establishmentul de securitate au insistat în ultimele zile asupra faptului că simpla redeschidere a Strâmtorii Hormuz nu rezolvă problema fundamentală reprezentată de infrastructura nucleară şi balistică a Iranului. Pentru Israel, supravieţuirea regimului de la Teheran fără concesii majore în aceste domenii echivalează cu păstrarea ameninţării strategice care a justificat întreaga campanie de presiune din ultimii ani. De aceea, dacă pieţele şi marile economii importatoare de energie salută acordul, establishmentul israelian îl priveşte cu mult mai multă rezervă. În ochii multor analişti israelieni, Iranul câştigă exact ceea ce îşi dorea: timp pentru reconstrucţie, reducerea presiunii internaţionale şi revenirea negocierilor într-un cadru diplomatic.

Nici presa arabă nu pare convinsă că documentul reprezintă o soluţie durabilă. Al Jazeera a remarcat în repetate rânduri că problema centrală a dosarului iranian nu este redeschiderea unei rute maritime, ci lipsa unui consens asupra viitorului programului nuclear şi asupra rolului regional al Teheranului. Din această perspectivă, acordul poate reduce riscul unei escaladări imediate, însă nu elimină cauzele profunde ale conflictului. Mai mult, simplul fapt că marile puteri sunt obligate să negocieze din nou cu Iranul confirmă că republica islamică a rămas un actor imposibil de marginalizat.

Interesant este că inclusiv unele publicaţii americane care nu manifestă simpatie faţă de regimul iranian recunosc că rezultatul final este departe de obiectivele iniţiale ale administraţiei Trump. Înainte de război, Washingtonul vorbea despre eliminarea capacităţii Iranului de a îmbogăţi uraniu, despre limitarea drastică a programului balistic şi despre reducerea influenţei regionale exercitate prin intermediul Hezbollah, al miliţiilor şiite din Irak şi al altor grupări aliate. Astăzi, niciuna dintre aceste ţinte nu pare să fi fost atinsă. Ceea ce există este o promisiune de negocieri suplimentare şi o perioadă de 60 de zile în care părţile vor încerca să transforme armistiţiul într-un acord mai amplu.

În aceste condiţii, lista învingătorilor şi învinşilor devine surprinzător de clară. Marele câştigător strategic este Iranul, care, în pofida pierderilor suferite, şi-a conservat regimul, instrumentele esenţiale de influenţă şi capacitatea de negociere. Marii câştigători economici sunt pieţele energetice globale, armatorii şi statele dependente de fluxurile comerciale prin Hormuz. Câştigă şi diplomaţia, care revine în centrul jocului după luni de confruntare militară. În schimb, pierd adepţii teoriei schimbării de regim prin presiune militară şi economică. Pierde Israelul, care vede amânate sau diluate obiectivele strategice urmărite faţă de Iran. Pierd şi acele cercuri politice americane care promiseseră că războiul va produce concesii rapide şi decisive din partea Teheranului.

Cel mai mare pariu rămâne însă Donald Trump. Dacă, peste 60 de zile, Iranul va accepta restricţii verificabile asupra programului nuclear, dacă traficul prin Hormuz va reveni la normal şi dacă tensiunile regionale se vor reduce, preşedintele american va putea revendica un succes diplomatic major. Dacă însă Teheranul va folosi perioada pentru a câştiga timp, pentru a-şi reface capacităţile şi pentru a evita concesiile substanţiale, atunci istoria ar putea consemna acordul de la Zurich nu ca pe o victorie americană, ci ca pe momentul în care Iranul a reuşit să transforme o înfrângere militară parţială într-un succes strategic de proporţii.