Analiză AEI: Este iarna viitoare sub semnul blackoutului? Avertismentul ignorat din Studiul de Adecvanţă al Transelectrica

Cea mai mare eroare care se face astăzi în dezbaterea energetică din România este confundarea energiei produse pe parcursul unui an cu securitatea reală a sistemului. Pe hârtie, România nu duce lipsă de capacităţi instalate, se arată într-un comunicat de presă al Asociaţiei Energiei Inteligente (AEI), remis redacţiei.

În practică, începe să apară o problemă mult mai gravă, lipsa capacităţii ferme disponibile exact în orele critice ale iernii, atunci când consumul atinge maximele, producţia solară este nulă, vântul poate lipsi, hidrocentralele sunt limitate, iar importurile devin incerte şi scumpe.

Studiul de Adecvanţă al Transelectrica transmite un mesaj care ar trebui să preocupe atât autorităţile, cât şi investitorii: sistemul energetic românesc intră într-o perioadă în care succesul tranziţiei nu va mai fi determinat de câţi MW noi sunt instalaţi, ci de câţi MWh pot produce efectiv atunci când sistemul este sub presiune.

Studiul de Adecvanţă al Transelectrica indică un deficit major de adecvanţă, nu o simplă vulnerabilitate. În scenariul central analizat pentru anul 2027, sistemul energetic naţional ajunge la un indicator LOLE de 143,55 ore (Loss of Load Expectation - numărul estimat de ore într-un an în care sistemul electric nu poate acoperi integral cererea de energie din resursele disponibile, inclusiv din import) şi la o energie nealimentată (ENS) de 36.070 MWh (cantitatea de energie pe care consumatorii ar fi dorit să o consume, dar pe care sistemul nu a putut să o livreze din cauza lipsei de capacitate disponibilă). Combinaţia celor două arată nu doar că deficitul apare des, ci şi că este semnificativ ca volum energetic.

Pentru anul 2027, valorile LOLE (Loss of Load Expectation) şi ENS/EENS (Expected Energy Not Served) nu sunt publicate într-un singur tabel european pentru toate ţările. Acestea apar în evaluările naţionale de adecvanţă şi în studiile ENTSO-E (ERAA). Totuşi, pentru câteva ţări europene există rezultate disponibile sau estimări oficiale pentru orizontul 2027.

ŢaraLOLE 2027 (ore/an)

Romania143.55

Spain4,8

France< 1

Germany< 1

Italy1-3

Poland2-6

România începe să intre într-o situaţie în care eliminarea unor capacităţi convenţionale este mai rapidă decât introducerea unor înlocuitori capabili să ofere aceeaşi siguranţă operaţională. Problema nu este lipsa regenerabilelor. Problema este lipsa capacităţilor care pot fi chemate să producă atunci când sistemul are nevoie urgentă de ele.

Iarna 2026-2027 reprezintă primul test real. Studiul de Adecvanţă al Transelectrica arată că perioadele critice se concentrează în lunile ianuarie, februarie şi decembrie, în special în intervalele de vârf de dimineaţă şi seară.

Acestea sunt exact orele în care: fotovoltaicul produce zero, consumul rezidenţial explodează, pompele de căldură şi încălzirea electrică cresc cererea, importurile regionale sunt solicitate simultan şi orice indisponibilitate tehnică devine critică.

În asemenea condiţii, discursul bazat pe capacităţi instalate îşi pierde relevanţa. Un MW solar instalat şi indisponibil după apus nu are aceeaşi valoare sistemică precum un MW capabil să livreze energie în timpul unui vârf de consum. Aceasta este diferenţa dintre capacitate şi adecvanţă.

Cărbunele rămâne indispensabil în iarna următoare, indiferent cât de incomod este acest lucru. Concluzia probabil cea mai neplăcută politic a raportului este că grupurile pe lignit încă au o valoare strategică majoră.

Menţinerea unor unităţi la Rovinari şi Turceni reduce dramatic riscul de adecvanţă:

• LOLE scade de la 143,55 ore la 11,34 ore;

• ENS scade de la 36.070 MWh la 3.456 MWh.

Acest lucru nu înseamnă că lignitul este viitorul. Înseamnă însă că România nu poate elimina capacităţi convenţionale înainte de a avea înlocuitori reali, securitari. Nu promisiuni. Nu proiecte aflate pe hârtie. Nu obiective politice. Capacităţi funcţionale şi disponibile.

Lignitul rezolvă o parte din problema securităţii, dar nu şi problema costurilor. În scenariul respectiv, preţurile rămân ridicate, ceea ce confirmă că lignitul poate funcţiona ca plasă de siguranţă în iarna 2026/2027, nu ca soluţie durabilă pentru următorii ani. Asta impune însă deplasarea urgentă la Bruxeles şi solicitarea eliminării opririi din funcţionare a centralelor pe cărbune cât mai urgent.

Gazul natural este pilonul tranziţiei şi cea mai mare vulnerabilitate a acesteia. Scenariile în care intră în exploatare noile centrale pe gaz modifică radical imaginea sistemului. Indicatorii de adecvanţă se îmbunătăţesc până aproape de niveluri acceptabile.

Problema este că întreaga strategie energetică începe să depindă de proiecte care trebuie finanţate, construite, conectate şi puse în funcţiune la timp. Iar România nu are un istoric care să inspire încredere în respectarea termenelor pentru proiectele energetice majore. Cu alte cuvinte, securitatea energetică a următorilor ani depinde de ipoteza că proiectele esenţiale nu vor întârzia. Aceasta este poate cea mai fragilă presupunere din întregul model. Mai mult, apare şi problema economică.

Centralele pe gaz sunt necesare pentru sistem, dar există riscul să nu funcţioneze suficient de multe ore pentru a-şi recupera investiţiile exclusiv din piaţă. Fără un mecanism de capacitate, România riscă să solicite investiţii în active critice pentru securitatea energetică fără a crea condiţiile economice necesare pentru rentabilizarea lor.

Succesul solarului ascunde o problemă structurală. Creşterea fotovoltaicului este una dintre marile reuşite ale ultimilor ani. Dar există o diferenţă fundamentală între producţia de energie şi valoarea sistemică a acelei energii. Studiul de Adecvanţă al Transelectrica, arată niveluri ridicate de energie nevalorificată în toate orizonturile analizate.

Aceasta este consecinţa unui sistem care produce masiv atunci când cererea este redusă şi produce insuficient atunci când cererea este maximă. Fără stocare semnificativă, fără flexibilitate şi fără dezvoltarea accelerată a reţelelor, România riscă să transforme o parte a succesului fotovoltaic într-o sursă suplimentară de volatilitate, de insecuritate energetică şi de preţuri mari.

Problema viitorului nu va fi lipsa energiei la prânz. Problema viitorului va fi lipsa energiei între orele 18:00 şi 22:00 în zilele reci de iarnă.

Stocarea este veriga lipsă a tranziţiei. Studiul de Adecvanţă al Transelectrica estimează necesităţi de stocare de ordinul:

• 3.000 MW / 11.000 MWh până în 2027;

• 3.300 MW / 12.400 MWh până în 2030;

• 4.800 MW / 18.400 MWh până în 2035.

Comparativ cu aceste valori, nivelul actual al stocării rămâne modest. Discuţia publică este concentrată aproape exclusiv pe MW. Dar problema reală este MWh. Puterea poate acoperi un vârf de câteva minute. Energia stocată este cea care poate susţine sistemul timp de ore. Iar exact aici decalajul este încă foarte mare.

Importurile nu sunt o strategie de securitate energetică. În ultimii ani s-a consolidat ideea că interconectarea europeană rezolvă automat problema adecvanţei. Această concluzie este periculoasă. Importurile funcţionează excelent atunci când problema este locală.

Ele devin mult mai puţin fiabile atunci când problema este regională. Dacă România, Ungaria, Bulgaria, Serbia şi Europa Centrală se confruntă simultan cu temperaturi scăzute şi consum ridicat, fiecare sistem va încerca să îşi protejeze propria securitate energetică.

În astfel de momente, capacitatea disponibilă pentru export se reduce exact când este cea mai necesară. Securitatea energetică nu poate fi externalizată şi ea trebuie abandonată şi recur la construcţia autonomiei energetice a României până nu e prea târziu.

Reţeaua începe să devină o limitare la fel de importantă ca producţia. O mare parte a dezbaterii publice se concentrează pe noi capacităţi de producţie în energie regenerabilă. Sunt voci care cer oprirea construcţiei centralelor pe gaz şi a hidrocentralelor. Mult mai puţin se discută despre infrastructura care trebuie să transporte energia.

Studiul de Adecvanţă al Transelectrica avertizează că, pe măsură ce ponderea regenerabilelor creşte, dezvoltarea insuficientă a reţelei poate deveni un factor limitativ major. Poţi construi mii de MW noi. Dacă acea energie nu poate fi transportată eficient către centrele de consum, o parte semnificativă a valorii investiţiei se pierde şi mai mult determină creşterea în viitor a preţurilor energiei electrice ca urmare a importurilor masive. Din această perspectivă, liniile electrice, transformatoarele şi digitalizarea sistemului devin active strategice, nu simple investiţii tehnice.

Adevăratul risc nu este blackoutul. Este funcţionarea permanentă la limită a SEN. Cea mai mare greşeală ar fi reducerea întregii discuţii la întrebarea: „Va avea România blackout?” Probabil că nu (chiar dacă probabilitatea unui blackout creşte de la an la an, aşa cum evoluează lucrurile în România). Dar aceasta este întrebarea greşită.

Întrebarea corectă este: Cât va costa evitarea blackoutului?

Un sistem care operează constant aproape de limită produce preţuri mari (este o iluzie scăderea preţurilor în acest context), volatilitate ridicată, investiţii mai riscante, dependenţă mai mare de intervenţii administrative şi competitivitate industrială mai redusă.

Intervalul 2028-2032 este adevăratul test al României. Perioada cu cel mai mare risc strategic nu este doar iarna următoare. Intervalul 2027-2032 aduce multe potenţiale riscuri.

Atunci se pot suprapune simultan:

• reducerea rolului cărbunelui;

• oprirea Unităţii 1 Cernavodă pentru retehnologizare;

• creşterea consumului prin electrificare;

• întârzieri la noile centrale pe gaz;

• extinderea insuficientă a reţelei de energie electrică;

• dezvoltarea incompletă a stocării energiei electrice.

Dacă toate proiectele strategice sunt finalizate la timp, riscul rămâne gestionabil. Dacă mai multe proiecte întârzie simultan cu doi, trei sau patru ani, România poate intra într-o perioadă de vulnerabilitate energetică şi economică fără precedent după aderarea la Uniunea Europeană.

Studiul de Adecvanţă al Transelectrica transmite un mesaj pe care decidenţii Români, încă par să îl subestimeze: România nu riscă să rămână fără energie. România riscă să rămână fără suficientă putere fermă exact în momentele în care are cea mai mare nevoie de ea. În mod paradoxal presa maghiară a atras atenţia că România s-ar putea confrunta cu probleme mari la iarnă.

Adevărata ameninţare pentru următorii ani nu este blackoutul naţional. Este apariţia unui sistem energetic simultan mai fragil, mai dependent de importuri şi mai scump. Iar dacă există un interval care va decide dacă tranziţia energetică românească este un succes sau un eşec, acela nu este doar 2026-2027. Este perioada 2027-2032.