Austeritatea ca vulnerabilitate strategică

Teoretic, România nu-ar putea să-şi permită să apară slăbită într-un moment de confruntare hibridă de o intensitate fără precedent. Mai ales după experienţa atacului aproape mortal de la alegerile prezidenţiale din 24 noiembrie anul trecut ale căror efecte vor rămâne manifeste încă multă vreme. Şi totuşi într-un astfel de context de instabilitate regională şi tensiuni interne crescânde, guvernul a recurs la un reflex vechi, folosit încă şi de Ceauşescu în anii "80 şi apoi de guvernarea Băsescu-Boc: austeritatea. Cu un deficit bugetar care depăşeşte 9%, avertismentele venite din partea Comisiei Europene şi ale pieţelor financiare au fost prezentate drept imperative absolute. Dar se impuneau cu adevărat acest tip de corecţii fiscale rapide şi rigide: tăieri de cheltuieli, îngheţări salariale, raţionalizări bugetare însoţite de creşterea preţurilor la energie? Executivul pare să accepte acest „tratament” ca pe o fatalitate inevitabilă, în timp ce societatea oscilează între derută şi ostilitate.

Dar într-un context de război hibrid - în care armele sunt dezinformarea, instabilitatea socială şi subminarea încrederii în instituţii - austeritatea nu este doar o alegere economică riscantă, ci poate deveni o greşeală strategică. În mod paradoxal, în loc să întărească statul, austeritatea îl fragilizează acolo unde contează cel mai mult: în coeziunea socială, în încrederea cetăţenilor, în capacitatea de a rezista la manipulări externe.

Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei, nu este chiar un model democratic, dar oferă o lecţie relevantă în această privinţă. În interviul recent pentru Kronika din Cluj dat pe 5 iulie 2025, el afirmă răspicat: „Austeritatea este o greşeală istorică. Noi nu vom sacrifica stabilitatea socială pe altarul dogmelor fiscale.” Orban susţine un model de stat activ în sprijinirea cetăţenilor, în ciuda constrângerilor economice. Scutiri de taxe pentru familii, subvenţii energetice, programe de sprijin pentru tineri ar trebi să contribuie la alintarea unui sentiment de protecţie, chiar şi într-un climat iliberal şi autoritar.

Această strategie nu e lipsită de cinism. Orban foloseşte protecţia socială nu pentru a întări democraţia, ci pentru a-şi salva puterea. Dar efectul este totuşi instructiv, pentru că populaţia s-ar putea să nu se radicalizează în masă, iar discursul anti-sistem (în acest caz antisistem însemnând anti-Orban) să nu-şi găsească la fel de mult teren fertil ca în alte state est-europene.

România, în schimb, riscă să reintre în cercul vicios al austerităţii şi radicalizării politic. Retorica dominantă este cea a disciplinei: „Nu mai putem continua aşa”, „Trebuie să strângem cureaua”, „E nevoie de sacrificii”. Dar această logică a sacrificiului colectiv, cu o nuanţă de etică protestantă fundamentalistă şi accente neoliberale simplificatoare, a fost deja experimentată dureros în 2010, când guvernul Boc a tăiat salariile şi a aplicat cele mai dure măsuri de ajustare din Europa Centrală. Rezultatul? Un val de proteste, delegitimarea partidelor tradiţionale şi apariţia unor mişcări populiste şi radicale.

Într-un stat cu un grad deja scăzut de încredere în instituţii şi cu o populaţie polarizată digital, austeritatea acţionează ca un declanşator al polarizării şi resentimentului. Ea erodează tocmai acele mecanisme prin care democraţia se apără: solidaritatea, participarea, responsabilitatea colectivă. În acest vid de încredere, se creează un teren fertil pentru conspiraţionism, extremism şi propagandă ostilă - în special cea care vine dinspre Rusia, alimentată prin reţele hibride şi canale digitalizate de dezinformare. Actorii războiului hibrid mizează pe nemulţumire şi alienare. Un cetăţean care se simte abandonat de stat este mai uşor de convins că Occidentul e de vină, că Bruxelles-ul ne exploatează, că „sistemul” lucrează împotriva oamenilor simpli. Austeritatea le oferă exact această naraţiune. Şi tocmai de aceea ea este nu doar greşită economic, ci periculoasă geopolitic.

Deja vedem cum reţelele sociale devin vectori de amplificare a furiei. Pe TikTok, tinerii ironizează lipsa de perspectivă. Pe Telegram, se propagă conspiraţii despre colapsul iminent al statului. Iar în tot acest timp, clasa politică pare mai preocupată de tabelele de deficit decât de ceea ce le scapă printre degete: legătura socială.

Exigenţele bugetare sunt reale, dar răspunsul nu trebuie să fie automat austeritatea. Există alternative: combaterea evaziunii, o reformă fiscală progresivă, taxarea mai echitabilă a capitalului, digitalizarea ANAF, restructurarea cheltuielilor ineficiente care pot aduce echilibru fără să sacrifice coeziunea.

Mai ales în contextul războiului din Ucraina şi al unei posibile extinderi a conflictului, România nu-şi poate permite luxul de a deveni un stat slăbit. Apărarea nu înseamnă doar tancuri şi alianţe militare. Înseamnă şi încredere, speranţă, rezilienţă societală.

Faptul că o guvernare iliberală înţelege importanţa protecţiei sociale, în vreme ce democraţiile se întorc la austeritate, ar trebui să ne pună pe gânduri. Nu pentru a-i imita modelul, ci pentru a înţelege ce pierdem dacă ne reducem democraţia la cifre contabile. Austeritatea poate fi o decizie fiscală, dar în vreme de război hibrid ea devine un act de autodistrugere. România are nevoie de echilibru, dar mai ales are nevoie de forţă socială. Iar aceasta nu vine din tăierea cheltuielilor, ci din reconstruirea încrederii.