Splendida inutilitate a Europei

Au aflat-o, în sfîrşit, şi micimanii lui Putin: Europa este inutilă! Acum, fie vorba între noi, ce mai e Europa azi?

Unu. O grămadă de vechituri! Două mii cinci sute de ani de filosofie, gîndire critică şi perspectivă umanistă, adevărat, dar tot n-am aflat ce este Adevărul, Binele sau Frumosul. Nici care este esenţa Omului şi nici cum ar trebui să ne purtăm ca să o îmbogăţim, să o păstrăm, nu să o distrugem. Nici de ce Dumnezeu a semănat Răul în lume, nici de ce nu vrea să îl smulgă odată pentru totdeauna din rădăcină, dimpotrivă, se încăpăţînează cu vehemenţă şi îl lasă să dea ”roade” cu fiecare generaţie. Şi, la urma urmei, cui îi mai pasă azi de vechiturile astea? Trezită din amorţirea ei seculară, Europa şi-a ”recalibrat” conceptele fundamentale în doar două secole şi jumătate, 18, 19 şi 20. Adevărul este ”Ceea ce spune Stăpînul”, Binele este ”Ceea ce vrea Stăpînul”, iar frumosul...Frumosul poate fi orice, dacă aşa găseşte cu cale Stăpînul. Adică cel care are banul şi puterea. Oricum, restul prea mult nu mai contează. Dacă-i place lui ”piesa”, pune banul jos, cumpără, şi cu asta basta! Ce să te mai căzneşti să potriveşti desenul, culorile şi perspectiva cu ideea, cu mesajul! Poţi să faci un tablou doar aruncînd pe canava nişte vopsea dintr-un lighean, cu o mişcare smucită, sub influenţa ”creativă” a delirului halucinogen indus. Poţi să faci literatură şi fără să povesteşti ceva şi fără să te foloseşti prea insistent de regulile care leagă cuvintele între ele, potrivit gramaticii, poţi să faci literatură şi fără să ai ambiţia prostească de a îmbogăţi cu ceva, un gînd, o idee, o vibraţie de simţire, pe nenorocitul tău de cititor. La ce să mai construieşti orgi şi piane, viori şi alte instrumente care să te apropie de perfecţiunea sunetului, cînd poţi să faci ”muzică nouă” bătînd cu ciocanele în nişte tingiri sau vîrînd nişte şurubelniţe între corzile pianului. Ce să îţi mai baţi capul cu regulile, ecuaţiile şi derivatele complicatei algebre a construcţiei muzicale, cînd cu două note şi trei acorduri poţi să cîştigi bani din ”muzică” o viaţă întreagă. Ba, pe deasupra, să încasezi şi pensie de la Uniunea Compozitorilor. Să nu credeţi că vorbesc de la mine. Avem deja academii şi conservatoare muzicale, în Europa, care au scos din curiculă studiul clasicilor, Vivaldi, Bach, Beethoven, pentru că ridică ”studenţilor” probleme prea dificile de înţelegere!!! Două mii cinci sute de ani de inovaţie matematică pe temelia Elementelor lui Euclid? Cui îi mai foloseşte? Astăzi, avem computere care pot nu doar să facă cele mai complicate calcule, ci să găsească, să ”inventeze” demonstraţii complete pentru teoreme cu care oamenii şi-au bătut degeaba capul, secole de-a rîndul. Sunt convins că ultimul ”Everest matematic” urcat de om prin propriile puteri gînditoare este cel al demonstrării Marii Teoreme a lui Fermat, de care Andrew Wiles şi-a legat numele pentru veşnicie. De aici înainte, toate marile piscuri matematice sunt rezervate ”inteligenţei artificiale”! Nici un om nu mai are şanse să ajungă acolo înaintea puterii descătuşate a maşinilor gînditoare.

Doi. O grămadă de nevoi şi nevolnicii! După ce vreo trei secole a spoliat ”coloniile” cucerite cu arma în mînă, distrugînd civilizaţii pe care nici acum nu le ştie sau dacă le ştie nu le înţelege prea bine, Europa s-a pus pe cheltuieli. Acareturi, lux, petreceri, trai bun. Mult mai bun, chiar şi pentru sărăntoci. Oraşe cu bulevarde largi, cu infrastructură de canalizare şi rutieră, cu clădiri culturale şi administrative impunătoare, şcoli, universităţi. Grosul uriaşei avuţii spoliate, însă, s-a dus pe apa sîmbetei nu cu ”cheltuielile de civilizaţie”, ci pentru că Europa a găsit cu cale să se scufunde singură în războaie. Maşinile de tocat cele mai productive, cele mai eficiente. De tocat nu doar vieţi, milioane de vieţi umane, ci şi avuţiile statelor. În locul uriaşelor bogăţii de care dispuneau în visteriile lor, pînă pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, într-un secol şi jumătate, statele Europei s-au trezit cu un munte de datorii. Avutul a fost transferat ”pe nevăzute” cîtorva deţinători de capital disponibil pentru mari împrumuturi. Capetele încoronate şi dictaturile statelor moderne erau dornice să se sfîrtece între ele. Războiul, armele şi armatele cer însă cheltuială! Acum, Europa trăieşte, ca toată lumea, din ficţiunea banilor ”fiduciari”! În consecinţă, nu mai este supusă regulilor făcute de ”muncă” şi ”capital”, ca pe vremea lui Adam Smith, ci şmenurilor inventate de sforarii ”industriei de cazinou” la cheremul cărora, azi, este toată lumea şi toată suflarea. Inclusiv Europa. Din punct de vedere militar nu mai vorbim, că nu e cazul. De la 1812 încoace, nici un stat al Europei nu a mai fost capabil să facă faţă, singur, prin resursele proprii, unui război sau agresiuni împotriva sa. Nu este nici astăzi. Pînă de curînd, cuvîntul cheie a fost ”Alianţa”. Acum, nici America şi nici Rusia nu mai sunt interesate de alianţe cu Europa. N-au de ce! Dar alianţa intra-europeană? Cu ideologii şi soluţii care mai de care mai fragmentate, strîmbe, fragile, lipsite de perspectivă şi nerealiste, politicienii Europei, deşi au avut mai bine de jumătate de secol la dispoziţie, deşi au avut pe masă un proiect rezonabil, ”Statele Unite ale Europei” au eşuat lamentabil. Europa unită nu există! Nici politic şi, desigur, nici militar! Ideea că ar putea face acum, în doi-trei ani, ceea ce n-au făcut în aproape trei sferturi de secol este, în cel mai bun caz, naivă.

Trei. O fundătură politică fără ieşire! Ce viitor are Europa? Întoarcerea la ”soluţia colonială”? A înţărcat de mult Bălaia. S-a terminat. China, Rusia şi America sunt cele care trag astăzi şi vor trage încă şi mîine foloasele de pe urma ”reexploatării” fostelor arii coloniale ale Europei: Africa, Asia, America Latină. Europa Unită? Acum, şi măcar o jumătate de secol de acum înainte, acest proiect nu are nici o şansă de realizare. Nu de alta, dar Rusia, America şi China şi-au dat mîna şi s-au înţeles să ţină Europa cu capul la fund. Să o re-fărîmiţeze, să o stoarcă de vlagă, să o ţină pe drumurile lăturalnice ale istoriei. Cît mai mult dacă se poate, în orice caz să nu o lase să atingă pragul critic al uniunii. Secolul al XXI-lea, proiectat de noul Triumvirat al puterii globale, este unul ”fără Europa”. În orice caz, fără Europa la butoanele de comandă.

Dacă nu mă credeţi pe mine, n-aveţi decît să îl credeţi pe Putin: Europa este inutilă!