Geometria variabilă a puterii

Demisia ministrului Apărării, Ionuţ Moşteanu, petrecută cu doar o săptămână înainte de alegerile din Bucureşti, a fost prezentată public ca o consecinţă firească a descoperirii unor presupuse falsuri academice. În realitate, elementul decisiv nu este natura acuzaţiilor, ci momentul în care au devenit publice. Nu studiile sau diploma sunt importante aici, ci sincronizarea. Nu Ionuţ Moşteanu contează ca personaj, ci efectul politic provocat de căderea sa. Scandalul se inserează într-o campanie electorală în care miza depăşeşte cu mult Primăria Capitalei şi afectează chiar capacitatea preşedintelui Dan de a-şi construi o arhitectură politică proprie, independentă de reţelele consacrate ale puterii.

Preşedintele Nicuşor Dan îl susţine pe Cătălin Drulă nu din compatibilitate ideologică sau din simpatie personală, ci pentru că are nevoie de un partid care să-i ofere sprijin real într-un moment în care nu dispune de o infrastructură proprie. În primele luni de mandat, Nicuşor Dan nu a dispus de vreun aparat politic sau teritorial pe care să se poată sprijini. Nu există niciun partid prezidenţial, nu pot fi activate reţele consistente de sprijin, nu există loialităţi politice stabile, iar resursele administrative nu sunt la dispoziţia sa într-un mod care să îi ofere protecţie reală. Într-o asemenea situaţie, Bucureştiul, cu specificul său urban şi cu receptivitatea sa la discursuri despre competenţă, integritate şi modernizare, rămâne singurul spaţiu în care un preşedinte fără partid îşi poate construi un aliat autentic. Iar Cătălin Drulă este, dintre toţi actorii politici, cel mai bine plasat pentru a-i oferi această legitimitate, una nefiltrată prin PSD sau PNL, neatinsă de reţelele vechii puteri şi suficient de fermă pentru a transforma capitala într-un pol autonom faţă de premier şi faţă de mecanismele partidului-stat. În această arhitectură fragilă a începutului de mandat, sprijinul preşedintelui pentru Cătălin Drulă devenea o formă de protecţie şi o strategie necesară de supravieţuire instituţională.

Exact în acest punct critic a apărut scandalul Moşteanu, şi, deşi nu există dovezi clare împotriva sa, suspiciunile au fost suficiente pentru ca, în contextul tensionat al campaniei, să declanşeze o reacţie publică de ostilitate. În asemenea situaţii, demisia nu prepune automat asumarea unei culpe, ci gestul reflex prin care se încearcă stingerea rapidă a scandalului şi evitarea transformării sale într-o criză. Zona Apărării este extrem de sensibilă, iar orice fisură produce un şoc, dar când o astfel de fisură apare chiar în pragul alegerilor se transformă rapid dintr-un incident punctual în instrument capabil să modeleze opinia publică. Imaginea unui stat nesigur pe sine, surprins cu un ministru pus sub semnul întrebării, erodează tocmai discursul care susţine candidatura lui Cătălin Drulă. În loc să beneficieze de dezvăluirea unei eventuale imposturi în sistem, USR este împins în defensivă şi obligat să gestioneze un scandal cu care nu are legătură, dar care loveşte direct în valorile pe care le revendicăÎn acest climat, candidaţii susţinuţi de structuri administrative solide, precum Ciucu şi Băluţă, devin repere pentru un electorat obosit de insecuritatea mediatică, iar extrema dreaptă exploatează fără ezitare ocazia, amplificând naraţiunile conspiraţioniste generate de vulnerabilitatea de imagine a ministerelor regaliene pe care preşedintele şi le asumase.

Pentru preşedinte, consecinţele sunt şi mai sensibile. Bucureştiul, care ar fi trebuit să devină baza de consolidare a autorităţii sale, se transformă într-un teren instabil. Scandalul îl poate priva de sprijinul urban reprezentat de Cătălin Drulă, exact sprijinul de care avea nevoie pentru a nu depinde integral de PSD şi PNL. În mod normal, demisia unui ministru al Apărării nu ar trebui să reverbereze până la preşedinte, deoarece într-o arhitectură instituţională robustă asemenea episoade sunt absorbite firesc de logica administrativă. România, însă, funcţionează într-un registru diferit, în care reţelele cântăresc mai mult decât procedurile, iar percepţiile se impun cu o forţă mai mare decât regulile. De aceea, un astfel de episod transmite imediat impresia că preşedintele nu controlează zona strategică a statului. Premierul capătă automat statutul de reper de stabilitate, în timp ce Dan este împins spre margine şi perceput ca un actor aflat în afara cercului real al influenţei.

Această slăbiciune politică şi instituţională reactivează instantaneu tema suspendării. Şi aceasta nu pentru că cineva ar dori cu adevărat să demareze procedura, ci pentru că suspendarea a devenit în România un instrument pentru a forţa alinierea preşedintelui la voinţa coaliţiei. O deschidere de subiect, câteva insinuări despre criză la vârf, câteva declaraţii bine plasate despre „blocajul de la Cotroceni” sunt suficiente pentru a reaminti societăţii şi presei că preşedintele poate fi vulnerabil, mai ales dacă nu are un partid care să-l apere. Aşa s-a întâmplat cu Klaus Iohannis, iar memoria politică a actorilor instituţionali este încă proaspătă. Faptul că în debut de mandat Nicuşor Dan nu dispune de o infrastructură de apărare politică îl expune aceluiaşi tip de presiune.

Dacă însă candidaţii susţinuţi de sistem câştigă teren, iar scandalul Moşteanu continuă să afecteze credibilitatea aripii prezidenţiale, în timp ce extremiştii amplifică sentimentul de insecuritate, preşedintele rămâne fără protecţie politică. Într-o asemenea situaţie, chiar dacă încearcă să reziste, riscă să ajungă în aceeaşi logică în care a fost împins şi Iohannis, obligat să aleagă între o colaborare totală cu majoritatea politică şi izolarea care poate duce la îndepărtarea sa discretă din spaţiul de putere.

Faptul că întreaga operaţiune s-a consumat în doar câteva zile arată cât de vulnerabilă rămâne România în plan instituţional. Căderea lui Ionuţ Moşteanu a declanşat o serie de reacţii care nu au avut nimic coordonat, fiecare actor acţionând după propriul interes. În PNL, gruparea Bolojan a încercat imediat să transforme situaţia într-un avantaj, prezentându-se drept singura forţă politică solidă şi coerentă. PSD a văzut o ocazie rară de a ieşi din lunga succesiune de ezitări şi eşecuri, speculând orice slăbiciune a adversarilor. AUR a tratat episodul ca pe o revanşă aşteptată împotriva sistemului, intensificând discursul destabilizator şi alimentând impresia că instituţiile sunt iremediabil compromise. În mijlocul acestei configuraţii, Cătălin Drulă a rămas complet singur, identificat cu preşedintele şi, tocmai de aceea, transformat în ţinta tuturor celor care aveau interesul să-l vulnerabilizeze înainte de vot.

Pe acest fundal, extrema dreaptă a găsit un teren fertil pentru a amplifica furia publică, transformând scandalul într-o probă că statul nu se mai poate apăra pe sine şi că adevărata putere se câştigă doar prin răsturnarea ordinii existente. Această radicalizare suplimentară nu a făcut decât să accentueze presiunea asupra preşedintelui, tot mai expus într-un moment în care instituţiile ar fi trebuit să-i ofere protecţie, nu să-l lase pradă izolării politice.

Derularea rapidă a acestor evenimente arată că nu suntem în faţa unui simplu joc al întâmplării, ci în faţa reacţiei simultane a unor centre de putere care acţionează separat, fiecare după propriul interes, într-un peisaj politic lipsit de reguli comune. În acest cadru, preşedintele Dan se confruntă cu primul test real al mandatului său, fiind nevoit să arate dacă poate construi un spaţiu autonom de putere sau dacă va fi absorbit, ori chiar împins în afara jocului, la fel de abrupt cum s-a întâmplat cu predecesorul său.