Cartel de veto la CCR

Curtea Constituţională nu a avut nici ieri cvorum pentru a se pronunţa cu privire la legea prin care se vor reforma pensiile magistraţilor, deoarece patru dintre cei nouă judecători au ales să absenteze nemotivat, aşa cum a declarat Simina Tănăsescu, preşedinta CCR. De aceea, ceilalţi cinci judecători au stabilit că decizia privind sesizarea de neconstituţionalitate legată de actul normativ asumat în Parlament de guvernul Bolojan va fi luată în 16 ianuarie 2026. Asta după ce, duminică, aceeaşi patru judecători, Gheorghe Stan, Bogdan Licu, Mihai Busuioc şi Cristian Deliorga, au întrerupt şedinţa prin două pauze, după care au ales să nu mai revină în sală, neasigurând astfel cvorumul necesar luării unei decizii.

Ceea ce s-a întâmplat la Curtea Constituţională în jurul legii pensiilor magistraţilor nu mai ţine de subtilităţi juridice, nici de nuanţe procedurale şi nici de dezbateri doctrinare, ci de un gest de forţă brutal, vizibil şi perfect inteligibil pentru orice cetăţean care mai crede că statul de drept nu este o lozincă golită de conţinut. Patru judecători constituţionali au ales, deliberat, repetat şi sincronizat, să iasă din sala de deliberare pentru a împiedica exercitarea unui vot, deşi legea le impune explicit obligaţia de a vota. Nu de a pleca, nu de a amâna, nu de a bloca, ci de a spune da sau nu. Iar această diferenţă face toată distanţa dintre magistrat şi activist, dintre judecător şi sabotator instituţional.

Într-o instituţie care ar trebui să fie ultimul bastion al legalităţii, gestul celor patru judecători numiţi la recomandarea Partidului Social Democrat nu este doar o abatere, ci o sfidare frontală a ordinii constituţionale. Absenţa lor nu a fost o întâmplare, nu a fost o problemă de sănătate, nu a fost concediu şi nu a fost o urgenţă. A fost o tactică de blocaj menită să protejeze un privilegiu, pensia specială, şi să conserve un sistem care refuză orice reformă reală. Când un judecător constituţional refuză să voteze nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea, el încetează să mai fie judecător şi devine parte a problemei pe care Curtea ar trebui să o rezolve.

Declaraţiile preşedintei CCR, Simina Tănăsescu, sunt, în acest context, devastatoare pentru cei patru. Faptul că deliberarea nu s-a încheiat, că întreruperea deliberărilor trebuie cerută procedural şi justificată pe fond, că studiile de impact nu sunt relevante în controlul de constituţionalitate şi că singurul judecător aflat oficial în concediu (Simina Tănăsescu) şi l-a întrerupt pentru această şedinţă demolează orice tentativă de victimizare sau justificare. Mesajul este limpede: nu există niciun paravan procedural care să acopere fuga din faţa votului. Există doar un refuz de a-ţi exercita mandatul.

În acel moment, problema nu mai este legea pensiilor magistraţilor, ci credibilitatea însăşi a CCR. Pentru că o Curte, în care o minoritate poate paraliza voinţa unei majorităţi prin absenţă calculată, nu mai este o instanţă constituţională, ci un cartel de veto. O instituţie capturată nu prin argumente juridice, ci prin şantaj procedural, deoarece cei patru judecători au lipsit pentru că „nu au vrut să voteze”, fapt de o gravitate extremă: refuzul votului devine recunoscut public, iar ilegalitatea nu mai este doar sugerată, ci admisă.

Aceşti patru judecători nu au blocat doar o lege, ci au blocat ideea că în România există limite pentru privilegiile unei caste. Ei au transmis semnalul că reforma poate fi amânată la nesfârşit dacă cei vizaţi direct de ea ocupă poziţiile-cheie. Au arătat că, în clipa în care interesele personale sunt ameninţate, regulile devin opţionale, iar Constituţia devine negociabilă. Iar faptul că şi-au prezentat explicaţiile ca fiind „opinii personale”, nu comunicări oficiale ale Curţii, nu face decât să agraveze situaţia: înseamnă că nu îşi asumă nici măcar responsabilitatea instituţională pentru faptele lor.

Când patru judecători constituţionali ajung să joace la limita legii pentru a salva pensii speciale, problema nu mai este una de interpretare constituţională, ci de moralitate publică. Iar consecinţa logică a acestui episod nu poate fi decât una singură: fie Curtea Constituţională îşi recapătă autoritatea prin aplicarea strictă a legii chiar în interiorul ei, fie întreaga arhitectură a justiţiei româneşti va intra într-o criză de legitimitate din care nu se mai iese cu comunicate, amânări şi proceduri invocate selectiv.