Cazul Anastasiu: Cum a devenit „şpaga pentru supravieţuire” o scuză la dosar penal

La prezentarea demisiei din funcţia de vicepremier în urma scandalului privind şpaga plătită timp de opt ani unui inspector ANAF, antreprenorul Dragoş Anastasiu a încercat să îşi justifice implicarea în acest caz de corupţie folosind o narativă clasică de victimă a sistemului. Cu toate acestea, la o analiză atentă a propriilor declaraţii, povestea devine tot mai puţin convingătoare, chiar dacă începe cu tonul martirului: „Nu este ceva la care să nu ne fi aşteptat, pentru că atunci când deranjezi, lumea reacţionează”. Însă din contextul prezentat chiar de fostul vicepremier al guvernului Bolojan, nu reiese că ar fi „deranjat” pe cineva prin reforme, ci mai degrabă că s-a aflat, de bunăvoie, într-o relaţie dubioasă cu autorităţi de control.

Citeşte Faliţii noştri sunt mai buni decât faliţii lor?

În relatarea despre cum compania sa a fost investigată ani la rând, Dragoş Anastasiu a încercat să obţină empatie din partea publicului larg, descriind munţi de bilete, controale absurde şi evidenţe inutile de la Poliţia de Frontieră. Anastasiu a transmis reprezentanţilor presei prezenţi duminică la Palatul Victoria că „evidenţele Poliţiei de Frontieră, la acel moment, erau absolut nerelevante”, dar, paradoxal, foloseşte tocmai aceste evidenţe pentru a-şi demonstra nevinovăţia. Mai mult, concluzia controlului - „nu avem absolut nimic ce să vă reproşăm” - nu l-a scutit de o urmărire penală. Aici intervine o explicaţie suspect de convenabilă: „După trei ani de anchetă, eu nu pot să justific, să închid pur şi simplu acest dosar, motiv pentru care voi propune începerea urmăririi penale”, i-ar fi transmis un poliţist domnului Anastasiu. Un funcţionar care recunoaşte nevinovăţia, dar propune totuşi cercetarea penală, făcea practic un abuz în serviciu, dar Dragoş Anastasiu nu a părut interesat să îl reclame în acel moment pe poliţistul respectiv care s-a ocupat de dosarul în care era implicată compania fostului vicepremier.

Adevărata fractură de logică a lui Dragoş Anastasiu apare în momentul în care face trecerea de la prezentarea sa ca victimă la statutul său de complice, fără ca fostul vicepremier să conştientizeze acest lucru. Anastasiu a afirmat că „în 2009, vine ANAF... şi începe control de fond pe cinci ani”, iar apoi, în faţa unei aşa-zise „propuneri constructive” de a închide dosarul cu ajutorul unei firme recomandate de inspectoare, acceptă. De ce? Pentru că „aveam de ales între un posibil faliment... sau să dau curs şantajului”, a precizat Dragoş Anastasiu. Dar exact aici pică întreaga construcţie a onestităţii. Dacă recunoşti că ai dat curs unui şantaj, iar apoi continui să justifici asta ani la rând cu zeci de contracte şi facturi neplătite, nu mai poţi invoca integritate. Faptul că „partenerul meu a semnat un contract” nu-l absolvă: „eu am ştiut în primă fază”, admite chiar Anastasiu. Or, complicitatea pasivă nu este mai onorabilă decât acţiunea directă.

Pentru a îmbrăca totul într-o aură de nobleţe, fostul vicepremier a invocat statistici irelevante: „compania mea a plătit 75 de milioane de lei impozite la stat în cei opt ani”. Menţionăm că a plăti taxe nu e o performanţă, este o obligaţie. Apoi Dragoş Anastasiu a revenit obsesiv la ideea că nu a greşit fundamental: „Nu, nu sunt şpăgar. Sunt un om onest şi integru. Şi când am avut întregul adevăr, m-am dus la DNA”. Dar adevărul nu vine cu întârziere selectivă. Când spune că „nu am avut informaţii cu privire la faptul că, de exemplu, facturile nu erau plătite”, uită că tot el admite: „au fost emise o serie întreagă de facturi de excursii... dar nu ştiam că sunt neplătite”. Cum poate un om care pretinde că gestionează o reţea de companii şi se consideră un profesionist riguros să nu ştie, ani la rând - patru ani conform declaraţiei lui Dragoş Anastasiu, că nişte facturi legate de o firmă „recomandată” de un inspector ANAF nu sunt achitate?

Şi poate cea mai problematică linie de apărare este aceea a „şpăgii de supravieţuire”. „Există şpăgi de supravieţuire şi există şpăgi de îmbogăţire” a afirmat fostul vicepremier. Este o împărţire periculoasă, pentru că justifică încălcarea legii în numele contextului. „Din punctul nostru de vedere, treaba a fost din zona de supravieţuire”, spune el, dar supravieţuirea nu exonerează moral sau legal. Dacă asta devine normă, atunci orice gest de corupţie poate fi ambalat ca „necesitate”. La fel de periculos este şi când afirmă că „în toată perioada asta a fost zona de frică şi de supravieţuire”, ca şi cum frica ar justifica complicitatea continuă.

În final, între contradicţiile narative şi justificările subiective, rămâne un singur adevăr cert: Anastasiu a ştiut. A ştiut şi a ales să tacă. A ştiut şi a acceptat. Iar când adevărul a devenit inevitabil, şi-a construit o poveste convenabilă despre nevinovăţie întârziată. „Tot ce am spus a fost adevărat”, spune el. Dar adevărul spus prea târziu, incomplet şi selectiv, nu este onestitate. Este doar o formă sofisticată de manipulare a percepţiei. Iar opinia publică nu ar trebui să o înghită nemestecat.