Consiliul UE validează controversa: procurorul din „Pfizergate”, promovat la Parchetul European

Consiliul Uniunii Europene a validat-o miercuri pe Jennifer Vanderputten ca procuror european cu rang deplin din partea Belgiei la Parchetul European, conform unui comunicat de presă remis Redacţiei de instituţia respectivă.

Numirea lui Jennifer Vanderputten ca procuror european cu rang deplin nu este doar o ştire administrativă seacă, ci un moment care obligă la o privire critică, rece şi incomodă asupra unei traiectorii profesionale deja încărcate de controverse, suspiciuni şi întrebări fără răspuns în spaţiul public european, mai ales în contextul dosarului devenit simbolic pentru deficitul de transparenţă instituţională al Uniunii Europene, Pfizergate. În teorie, o astfel de promovare ar trebui să reflecte excelenţă, rigoare juridică şi integritate impecabilă; în practică însă, pentru observatorii care au urmărit episoadele tensionate relatate în presa europeană şi analizate în paginile ziarului BURSA, această decizie riscă să fie percepută ca o sfidare a nevoii de clarificare, o ignorare a controverselor şi, mai grav, ca o consolidare a unei culturi instituţionale în care întrebările legitime sunt tratate ca deranjamente, nu ca exerciţii normale ale controlului democratic.

Citeşte DOSARUL PFIZERGATE Laura Codruţa Kovesi, acuzată că împiedică dreptul la apărare în dosarul achiziţiilor Covid 19

Jennifer Vanderputten nu este un nume apărut din neantul birocratic. Apariţia sa constantă în relatarea disputelor juridice privind competenţa EPPO în anchetele conexe achiziţiilor de vaccinuri anti-Covid a transformat-o într-un personaj recognoscibil într-o dezbatere sensibilă: unde se termină mandatul Parchetului European şi unde începe suveranitatea jurisdicţiilor naţionale? În articolele publicate de ziarul BURSA în perioada aprilie-mai 2024, care au preluat şi analizat informaţii din investigaţii jurnalistice occidentale, Vanderputten era menţionată explicit ca procuror european delegat implicat în demersurile de preluare a dosarului instrumentat la Liege, într-o cauză în care reclamanţi privaţi şi chiar state membre invocau presupuse încălcări ale legislaţiei naţionale belgiene.

Citeşte EXCLUSIV Pfizergate: Parchetul European, acuzat de depăşirea competenţelor

Miza nu era una marginală, ci profund structurală: dacă EPPO, instituţie creată pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, poate sau nu să îşi extindă competenţa într-o speţă în care prejudiciul reclamat viza, potrivit argumentelor avansate în spaţiul public, bugete naţionale şi nu bugetul UE.

Criticile consemnate atunci erau dure şi veneau din mai multe direcţii: avocaţi care invocau restrângerea dreptului la apărare, jurnalişti care reclamau opacitatea procedurală, reclamanţi care acuzau o „monopolizare jurisdicţională” cu potenţial efect de blocare a acţiunilor civile. Dincolo de retorica inevitabil polemică, rămânea o chestiune esenţială pentru statul de drept european: legitimitatea percepută a intervenţiei EPPO. În locul unui răspuns clar, tehnic, argumentat juridic şi comunicat transparent, reacţiile oficiale citate în acea perioadă sugerau mai degrabă o închidere defensivă - formula standard „nu comentăm investigaţiile în curs”, repetată mecanic, chiar şi atunci când întrebările priveau nu fondul anchetei, ci principiile procedurale şi drepturile părţilor implicate.

Această tensiune dintre puterea instituţională şi drepturile individuale a devenit cu atât mai vizibilă în episodul relatat pe larg în paginile ziarului nostru privind tentativa avocatei Diane Protat de a obţine acces la dosar Pfizer la Bruxelles. Faptul că un avocat invocă împiedicarea exercitării dreptului la apărare şi că poliţia este chemată într-o asemenea circumstanţă reprezintă, indiferent de deznodământul juridic, un semnal de alarmă grav la nivel de percepţie publică. Justiţia, mai ales cea europeană, nu trăieşte doar din litera regulamentelor, ci şi din încrederea cetăţenilor că procedurile sunt echitabile, proporţionale şi transparente. Orice situaţie în care un avocat reclamă obstacole instituţionale în accesul la documente esenţiale alimentează inevitabil suspiciunea că echilibrul dintre acuzare şi apărare riscă să fie dezechilibrat.

În acest context, promovarea recentă a lui Jennifer Vanderputten la Parchetul European capătă o încărcătură simbolică imposibil de ignorat. Nu pentru că ar exista o condamnare sau o sancţiune formală, care nu au fost consemnate, ci pentru că decizia Consiliului vine fără ca marile întrebări publice legate de episoadele Pfizergate să fi primit clarificări exhaustive şi convingătoare în ochii opiniei publice. Când o instituţie europeană avansează în rang un magistrat asociat mediatic cu o controversă majoră, fără o comunicare suplimentară privind evaluarea integrităţii, performanţei şi contextului criticilor, apare inevitabil percepţia de autosuficienţă instituţională: sistemul se validează pe sine, indiferent de zgomotul din jur.

Problema nu este una personală, ci sistemică. EPPO a fost conceput ca un pilon al luptei împotriva fraudelor care afectează interesele financiare ale Uniunii. Legitimitatea sa depinde vital de rigoarea delimitării competenţelor. Orice impresie că instituţia îşi extinde aria de intervenţie în zone juridice gri, unde competenţa poate fi contestată rezonabil, erodează capitalul de încredere construit cu dificultate. În cazul Pfizergate, dezbaterea publică nu s-a limitat la acuzaţii spectaculoase, ci a vizat tocmai această frontieră delicată dintre dreptul penal european şi cel naţional, dintre protecţia bugetului UE şi autonomia statelor membre.

În plus, contextul politic în care au evoluat aceste discuţii nu poate fi disociat de calendarul electoral european. Orice coincidenţă temporală între mişcări procedurale, decizii instituţionale şi momente politice sensibile generează interpretări, iar lipsa de comunicare proactivă le transformă rapid în suspiciuni persistente. Nu este rolul presei să stabilească vinovăţii, dar este obligaţia jurnalismului critic să observe când transparenţa devine insuficientă şi când răspunsurile oficiale, deşi legal corecte, sunt democratic inadecvate prin minimalism.

Numirea anunţată de Consiliu readuce astfel în prim-plan o dilemă mai largă: cum îşi gestionează instituţiile europene propriile controverse? Cultura reflexului defensiv, a tăcerii procedurale şi a formulelor standardizate poate fi juridic justificată, dar politic şi societal este contraproductivă. Cetăţenii Uniunii Europene nu cer detalii operative din anchete în curs, ci explicaţii clare despre principii, competenţe, drepturi procedurale şi criterii de evaluare a magistraţilor promovaţi. În absenţa lor, spaţiul este ocupat inevitabil de speculaţii, teorii şi neîncredere.

Pentru Jennifer Vanderputten, această promovare reprezintă, fără îndoială, o consacrare profesională. Pentru EPPO însă, este un test de credibilitate. Instituţia are ocazia şi responsabilitatea de a demonstra că excelenţa juridică şi transparenţa democratică nu sunt concepte antagonice. O comunicare amplă, argumentată şi deschisă privind lecţiile controverselor trecute ar putea transforma un moment perceput critic într-un exerciţiu de consolidare a încrederii. Persistenţa în minimalismul opac, dimpotrivă, riscă să întărească exact acea percepţie pe care EPPO ar trebui să o combată: că justiţia europeană devine un spaţiu autoreferenţial, imun la întrebările incomode ale societăţii pe care pretinde că o apără.

Pfizergate nu a fost şi nu este doar un dosar. A devenit un barometru al transparenţei, al raportului dintre putere şi control, dintre instituţii şi cetăţeni. Orice decizie majoră care implică actori asociaţi acestei poveşti va fi inevitabil citită prin această lentilă. Iar dacă Uniunea Europeană doreşte cu adevărat să îşi protejeze proiectul de erodarea încrederii, răspunsul nu poate fi tăcerea procedurală, ci lumina rece a explicaţiilor complete.