Cum a devenit moartea un test pentru democraţia americană

Între mit şi realitate, între emoţie şi instrumentalizare politică, compararea modului în care America a jelit moartea lui George Floyd în 2020 şi moartea lui Charlie Kirk arată două feţe ale aceleiaşi naţiuni: una mobilizată de o chemare la dreptate socială şi alta galvanizată de identitate politică şi religioasă. În primul caz, în anul 2020 George Floyd a fost condus pe ultimul drum printr-o succesiune de servicii memoriale la Minneapolis, Raeford (Carolina de Nord) şi Houston, cu înmormântarea privată la biserica The Fountain of Praise, marcată de rugăciuni, muzică gospel şi apeluri la reformă; nu a fost vorba despre „funeralii naţionale” în sensul protocolar al unui funeraliu de stat, şi niciun preşedinte american nu a asistat în persoană. Cel mai proeminent mesaj politic a venit printr-o înregistrare video a lui Joe Biden, pe atunci candidat la alegerile prezidenţiale din 2020, care le-a spus celor prezenţi la funeralii: "De ce se trezesc în această naţiune prea mulţi afro-americani ştiind că îşi pot pierde viaţa? Şi, bineînţeles, îşi trăiesc doar viaţa. De ce dreptatea nu curge ca un râu sau dreptatea ca un pârâu puternic? De ce? Ei bine, doamnelor şi domnilor, nu vă puteţi întoarce spatele. Nu trebuie să ne întoarcem spatele. Nu putem pleca din acest moment gândindu-ne că ne putem întoarce din nou spatele rasismului care ne ustură în suflet. De la abuzul sistemic care încă afectează viaţa americană. Aşa cum a implorat odată Thurgood Marshall, «America trebuie să fie dezacord faţă de indiferenţă. Trebuie să fie dezacord faţă de frică, ură şi neîncredere. Trebuie să fim dezacord pentru că America poate face mai bine, pentru că America nu are de ales decât să facă mai bine». Doamnelor şi domnilor, trebuie să vă confruntaţi cu negarea, promisiunea acestei naţiuni pentru atât de mulţi oameni timp îndelungat. Este vorba despre cine suntem, ceea ce credem şi, poate cel mai important, cine vrem să fim pentru a ne asigura că toţi bărbaţii şi femeile nu sunt doar creaţi egali, ci sunt trataţi în mod egal. Astăzi, acum este momentul, scopul, anotimpul să ascultăm şi să vindecăm. Acum este momentul pentru dreptate rasială. Acesta este răspunsul pe care trebuie să-l dăm copiilor noştri atunci când întreabă de ce. Pentru că atunci când va exista dreptate pentru George Floyd, vom fi cu adevărat pe drumul spre dreptatea rasială în America”.

Preşedintele în funcţie de atunci, Donald Trump, a ales să nu participe la ceremonii, decizie ce a accentuat ruptura percepută între Casa Albă şi un moment de catharsis civic trăit în stradă şi în sanctuare.

În 2025, paradigma s-a inversat: moartea violentă a lui Charlie Kirk - activist conservator şi fondator al Turning Point USA - a generat un eveniment-spectacol cu dimensiunea unui miting într-un stadion NFL din Glendale, Arizona, cu preşedintele în funcţie, Donald Trump, prezent în persoană şi transmiţând un elogiu care a amestecat patosul funebru cu retorica de campanie. Spre deosebire de sobrietatea concentrată pe doliu şi reformă de la Houston, această adunare a funcţionat ca un ritual de consolidare de tabără, religie şi politică, cu mii de oameni, securitate de nivel înalt şi un mesaj central despre sacrificiu şi mobilizare. Aici, „citatul preşedintelui care a asistat la funeralii” e imposibil de ignorat: la microfon, Donald Trump a spus despre adversarii săi politici: „îi urăsc”, adăugând, în contrast cu portretul îndemnului la iubire atribuit lui Kirk, că „nu vreau ce e mai bun pentru ei, îmi pare rău”, o frază care a stârnit ropote în sală şi dezbateri aprinse în spaţiul public tocmai pentru că a transformat elegia într-un marcaj al confruntării.

Discursul lui Donald Trump este elocvent: „Charles James Kirk a fost ucis cu sânge rece de un monstru radicalizat, pentru că a spus adevărul din inima sa. A fost ucis violent pentru că a vorbit despre libertate şi dreptate pentru Dumnezeu. A fost asasinat pentru că a trăit cu curaj. A condus cu îndrăzneală şi a argumentat strălucit fără scuze. A făcut ceea ce era corect pentru naţiunea noastră. A fost un misionar cu un spirit nobil şi un scop măreţ. (...) Nu-şi ura adversarii. Îşi dorea ce e mai bun pentru ei. Aici nu am fost de acord cu Charlie. Îmi urăsc adversarii şi nu îmi doresc ce e mai bine pentru ei. (...) Ţara noastră nu merita asta. Şi oricine ar inventa scuze pentru asta este pur şi simplu nebun. Crima lui Charlie nu a fost doar un atac asupra unui singur om sau a unei singure mişcări. A fost un atac asupra întregii noastre naţiuni. Acesta a fost un atac oribil asupra Statelor Unite ale Americii. A fost un atac asupra celor mai sacre libertăţi ale noastre şi asupra drepturilor date de Dumnezeu. Arma era îndreptată spre el, dar glonţul era îndreptat spre noi toţi. Glonţul acela era îndreptat spre fiecare dintre noi. Într-adevăr, Charlie a fost ucis pentru că a exprimat chiar ideile în care practic toată lumea din această arenă şi din majoritatea celorlalte locuri din ţara noastră credea profund. (...) Nu poţi lăsa să se întâmple asta. Nu poţi lăsa să se întâmple aşa ceva unei ţări. Departamentul de Justiţie investighează în acest moment reţele de maniaci ai stângii radicale care finanţează crima organizată şi comit violenţe politice. Şi credem că ştim cine sunt mulţi dintre ei. Dar aplicarea legii poate fi doar începutul răspunsului nostru la uciderea lui Charlie”.

Avantajul comparativ dramatic între cele două momente funebre nu este doar „cine a vorbit” sau „cine a venit”, ci „ce s-a cerut” de la societate: la Floyd, o Americă în plină pandemie a transformat doliul în agendă de drepturi civile şi reformă a poliţiei, cu lideri religioşi şi comunitari care au cerut ca SUA „să respire” ca naţiune şi cu un mesaj al lui Joe Biden fixat pe reconciliere şi justiţie; la Kirk, o Americă a polarizării târzii a reconvertit doliul în energie politică, cu un preşedinte în exerciţiu care a pus accente de mobilizare partizană chiar în interiorul liturghiei publice a memoriei.

Diferenţa de „protocol naţional” contează: nici Floyd, nici Kirk nu au avut funeralii de stat în accepţiunea instituţională a termenului, dar aura de „naţional” s-a produs cultural: la Floyd prin amplitudinea globală a protestelor şi a transmisiunilor, la Kirk prin anvergura stadionului unde a avut loc ceremonia religioasă şi instituirea unui martirologiu conservator susţinut la vârf.

Când coborâm analiza la nivelul citatelor-cheie, concluziile se decupează limpede. În 2020, „citatul preşedintelui american care a asistat” nu există: niciun preşedinte nu a fost acolo. Avem doar declaraţia video a lui Joe Biden, pe atunci fost vicepreşedinte, candidat la prezidenţialele din 2020, cu laitmotivul „acum e timpul pentru justiţie rasială”, rostire care a intrat în corpusul moral al momentului Floyd şi a servit drept punte între lacrimi şi legislaţie.

În 2025, la Glendale, citatul preşedintelui Donald Trump este frontal şi controversat: „îi urăsc” - o scurtă propoziţie care a reîncadrat mesajul funerar în registrul de luptă şi a deturnat accentul de la împăcarea creştină propusă chiar de văduvă către antagonism. Or, exact în acest decalaj între „să facem dreptate” şi „să-i înfrângem” se vede mutaţia rolului funerarului public în America contemporană: din sacrament al comunităţii rănite într-o scenă a păcii sociale, într-o scenă a identităţii politice mobilizatoare.

Există, desigur, punţi reale de umanitate în ambele tablouri (rugăciuni, iertare, promisiuni către copii) şi există, totodată, diferenţe ireconciliabile de cadraj. La Houston, greu, intim, cu căruţa trasă de cai la final şi un mesaj către lume că „tatăl tău a schimbat lumea”, cum i s-a spus lui Gianna, fata lui Floyd; la Glendale, fast, stadion plin, promisiuni prezidenţiale de onoruri şi o selecţie de cuvinte care au umbrit chiar tema iertării.

Doliul public, ca oglindă a democraţiei, a arătat cum două tragedii pot fi absorbite de corpul politic în registre aproape opuse: când miezul e justiţia, limbajul caută vindecarea; când miezul e identitatea de tabără, limbajul caută victorie. Iar dacă întrebarea este ce au spus preşedinţii care au asistat, adevărul factual, rece şi necesar, e acesta: la George Floyd nu a asistat niciun preşedinte; la Charlie Kirk a asistat preşedintele în funcţie, Donald Trump, ale cărui cuvinte - „îi urăsc” - vor rămâne, probabil, fraza care fixează diferenţa de epocă şi de ethos dintre cele două înmormântări publice.