Dacă prostia ar durea...

...Ar fi pline străzile de oameni care se tăvălesc pe jos în chinurile durerii. Şi, nu-i nimeni sigur că ar scăpa de o criză din asta, măcar într-o zi a anului, a lunii sau a săptămînii. Şi asta, nu doar în România. Dar pe noi, înainte de tot şi de toate, ea, România ne doare. Din marea grădină plină cu minuni sădite cu neobosită rîvnă de "aleşii" noştri se iţi zilele trecute încă o floare rară.

Bucureştiul este o aglomeraţie semi-urbană. Observaţi, vă rog, că nu am zis oraş, pentru că nu se califică pentru acest standard, decît dacă aplicăm, cu largheţe, criteriile de secol XVIII. O aglomeraţie cvasi-urbană, aşadar, cu infrastructurile esenţiale inexistente sau la pămînt. Încălzirea nu merge şi e ţinută în viaţă de la o lună la alta, doar ca să mai ia nişte şmecheri o groază de bani din salarii de nimic justificate de la întreprinderea care distribuie frigul în sutele de mii de apartamente branşate la reţeaua lor de distribuţie, că alta nu are nimeni nici chef, nici bani să facă. Probabil, nici interes. E ţinută în viaţă, desigur, şi ca să nu iasă lumea să-i linşeze pe ăi de zic de 30 de ani că se ocupă să ne fie nouă bine. Vreme în care lor le merge tot mai bine, iar nouă tot mai rău. Nu mai vorbesc despre domnii primari care ar putea să fie lăsaţi fără unul dintre subiectele grase de campanie electorală, unde e loc de promisiuni, iar şi iar, mandat după mandat, cît nu pot ei să mintă. Reţeaua de transport public este o încrengătură fără cap şi coadă, fără nici o legătură cu fluxurile de deplasare ale cetăţenilor, cu punctele mari de interes comercial, administrativ sau cultural ale semi-urbei numită Bucureşti, cu densitatea de populare, cu dezvoltările şi schimbările radicale, demografice, economice, ocupaţionale, intervenite în aceste trei decenii. E aia de pe vremea lui Pazvante, dotată cu vehicole care trebuie reparate un timp mai îndelungat decît cel petrecut în serviciu activ. Noroc cu metroul care, chiar şi aşa la standardele de sub-performanţă la care funcţionează, asigură mişcarea a milioane de oameni zilnic, evitînd la limită colapsul urban. E adevărat, şi aici ne-au trebuit 11 ani pentru a realiza o extensie de 7 kilometri, iar drumul către aeroportul Otopeni tot nu a fost găsit, încă. Se lucrează, desigur, la planurile de fazabilitate. Despre infrastructura stradală, adecvarea ei urbană din punct de vedere al eficienţei, siguranţei şi vitezei de deplasare, al condiţiilor de igienă şi de sănătate publică, al accesului la puncte critice şi haburi de servicii, recreere, că de estetică ar fi absurd să mai pomenim, nu mai este cazul să vorbesc că, oricum, nu ascultă nimeni. Noroc că avem armate de "miliţieni" bine dresaţi de pe vremurile alealalte, care ies din cînd în cînd la televizor să ne spună că noi suntem de vină, cetăţenii, că avem prea multe maşini şi din cauza asta nu se poate circula! Despre faptul că nimeni nu vrea să facă schimbări radicale în reguli, fluxuri şi spaţii de deplasare nu spune nimeni, nimic, niciodată. Nu de alta, dar nu e cazul. Creştem amenzile, că tot e ministerul de interne mereu în criză de resurse financiare. Creştem şi consumul de carburanţi cu 20-30% pe fiecare kilometru parcurs de un vehicol auto prin Bucureşti, oricum e mai uşor decît să raţionalizăm ceva. Plus că vînătorii de amenzi care ard gazul pe salariile grase de la stat şi hingherii de vehicole parcate pe unde se poate o duc bine, din ce în ce mai bine. Prosperă! Despre poluarea Bucureştilor, de toate felurile, la grade care ne menţin constant pe primele locuri din Europa iar nu e bine să vorbesc, că tot nu aude nimeni. Iar poluarea nu vine în principal de la maşini, după cum atestă cele cîteva studii serioase făcute în domeniu şi date repede uitării. Nu de alta, dar se supără mafiile construcţiilor şi şantierelor cum dă domnul ori ale gunoaielor depozitate angros pe unde vrei şi pe unde nu vrei, lăsate să se transforme în compost şi maşinării de produs incendii mocnite şi fum zile şi săptămîni la rînd, timp în care autorităţile ne trimit nouă pe telefoane alerte de poluare, dar nu au nici timp nici chef să le trimită pe cap nişte procurori ălora de "exploatează" aşa zisele gropi de gunoi ale Bucureştilor, majoritatea ilegale, grav dăunătoare mediului şi sănătăţii publice. Despre cum s-a dezvoltat urbanistic Bucureştiul sub atenta şi competenta privire, respectiv, semnătură a arhitecţilor noştri şefi, sub-şefi, şefi şi sefuţi de prin primării şi de prin alte instituţii publice responsabile cu urbanismul, ce să mai zicem? Nimeni nu poate înţelege de ce oraşul este un domeniu al chiciului absolut, al non-coerenţei şi absurdităţii edilitare, cînd ar fi trebuit să se afle pe drumul unei modernizări care să îl aducă la standarde urbane. Măcar de secol XX, că la XXI, nu e cazul nici măcar să visăm! Dacă vreţi totuşi să aflaţi de ce este aşa şi nu aşa cum ar trebui, cercetaţi atunci, vă invit, mercurialul de şpăgi pentru construcţii şi dezvoltări edilitare, fără noimă, fără sens, fără nici o legătură cu contextul urban în care sunt amplasate şi o să aflaţi răspunsul pe dată. Ca studiu de caz se poate lucra cu monstrul ridicat lîngă Catedrala Sfîntul Iosif din buricul buricului Bucureştilor, aşa, ca să o poată vedea oricine şi să admire spiritul urbanistic desăvîrşit de care sunt dominate castele funcţionarilor publici şi ale arhitecţilor, responsabile pentru naşterea aberaţiilor cu care a fost împodobită în lung şi în lat capitala europeană a României.

Bun, deci toate acestea plus încă o mie de nenorociri ale subdezvoltării şi degradării urbane pe care le numim cu un singur cuvînt Bucureşti nu şi-au găsit calea spre rezolvare. Cel puţin nu în aceşti din urmă 30 de ani. De ce? Simplu: edilii noştri au alte priorităţi. Se sufocau pur şi simplu, spre exemplu, din cauza faptului că Bulevardul Primăverii se cheamă în continuare Bulevardul Primăverii, iar strada Herăstrău, strada Herăstrău. Păi, pînă cînd? S-a săturat poporul de tiranie, domnule!!! Trebuie o revoluţie! Revoluţia numelor de străzi! Acum, nu zice nimeni că ceva nu trebuia şi încă mai trebuie făcut. Perioada comunistoidă ne-a lăsat o moştenire destul de consistentă în materie de embleme ale puterii şi ideologiei sale încrustată în nume de pieţe, locuri şi străzi ale Bucureştilor. Ar fi fost nevoie de o soluţie coerentă pentru înlocuirea lor. Bazată pe ceva, pe nişte criterii, pe un soi de plan de rechemare la viaţă, de reconstrucţie minuţioasă şi atentă a istoriei şi identităţii urbane a Bucureştilor. Acesta merita să fie un proiect de antropologie şi dezvoltare urbană temeinic aşezat pe cercetare multidisciplinară minuţioasă, pe soluţii şi abordări critice echilibrate, simţ civic, istoric şi urbanistic şi nu doar pe calitatea unică a primarilor noştri, aceea de a te da după cum bate vîntul, ca să ieşi bine în poză şi să mai iei un mandat. La noi, însă, nu e timp de aşa farafastîcuri. Auzi, ce adică eu nu pot să schimb numele străzii cînd vreau, păi, nu sunt eu primar?! Ba sunt şi fac ce-mi trece prin cap atîta vreme cît am voturile consiliului şi sprijin de la partid. De-aia m-am ales, nu?!