Doctrina Trump: război economic cu aliaţii, dar şi cu duşmanii

Donald Trump şi-a construit întreaga doctrină de politică externă pe o convingere simplă, brutală şi periculos de seducătoare: Statele Unite sunt atât de puternice, de bogate şi de indispensabile încât orice adversar poate fi îngenuncheat, iar orice aliat poate fi obligat să se supună. O analiză publicată de CNN arată că această teorie a dominaţiei absolute se loveşte acum de două obstacole radical diferite, dar unite prin aceeaşi rezistenţă: Iranul, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai Washingtonului, şi Canada, unul dintre cei mai vechi şi mai loiali aliaţi ai Americii. Faptul că Teheranul şi Ottawa au ajuns aproape simultan în războaie economice cu administraţia Trump spune totul despre transformarea politicii americane: pentru Casa Albă, graniţa dintre inamic şi prieten nu mai este trasată de istorie, valori sau alianţe, ci de disponibilitatea celuilalt de a „se alinia”.

Filosofia trumpistă a puterii a fost exprimată fără ocolişuri de Stephen Miller, unul dintre cei mai influenţi consilieri ai preşedintelui american, care afirma, potrivit CNN, că lumea reală este guvernată de forţă şi putere. Este o viziune în care diplomaţia nu reprezintă negocierea dintre interese legitime, ci preludiul capitulării celui mai slab, iar integrarea economică nu mai este un instrument al prosperităţii comune, ci o armă îndreptată împotriva celui care refuză ordinele Washingtonului. Iranul şi Canada testează acum limitele acestei doctrine, iar rezultatul ar putea demonstra dacă Trump a descoperit o nouă formulă de dominaţie globală sau doar transformă puterea enormă a Statelor Unite într-un mecanism de producere a unor adversari tot mai hotărâţi.

În Iran, administraţia Trump încearcă să obţină prin strangulare economică ceea ce nu a reuşit să obţină prin forţă militară. După şase luni de război, regimul de la Teheran continuă să reziste, iar promisiunea unei victorii rapide s-a transformat într-o confruntare fără ieşire clară.

• Conceptul Ziua Z, dus în derizoriu de Administraţia Trump

Secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, a anunţat un nou „asalt economic” împotriva legăturilor financiare globale ale Iranului şi a invocat, cu un dramatism greu de egalat, analogia cu debarcarea din Normandia. Comparaţia este însă disproporţionată: Ziua Z a presupus o operaţiune militară uriaşă, sacrificii umane cumplite şi o ofensivă care a schimbat cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, în timp ce ofensiva anunţată de Washington a început prin noi ameninţări, sancţiuni şi avertismente, fără un calendar limpede şi fără dovada că principalele puteri economice ale lumii sunt dispuse să participe.

Sancţiunile ar putea totuşi lovi devastator economia iraniană. Statele Unite controlează pârghii extraordinare prin rolul dolarului, accesul la sistemul financiar internaţional şi capacitatea de a impune sancţiuni secundare companiilor şi instituţiilor care continuă să lucreze cu Teheranul. O blocadă financiară susţinută de aliaţii Americii ar putea izola băncile iraniene, ar putea restrânge drastic comerţul şi ar putea seca sursele de venit ale regimului. Bank Melli, banca comercială iraniană controlată de stat şi prezentă în mai multe ţări europene, este una dintre piesele mecanismului prin care Iranul încearcă să ocolească sancţiunile. Dar eficienţa întregii operaţiuni depinde de o condiţie pe care Trump însuşi a slăbit-o: cooperarea internaţională.

Sancţiunile funcţionează cu adevărat atunci când cea mai mare parte a lumii le aplică. Or, preşedintele american cere solidaritatea unor aliaţi pe care i-a ameninţat, umilit sau tratat ca pe nişte vasali. Războiul cu Iranul este considerat de numeroase guverne drept imprudent şi chiar ilegal, iar administraţia de la Washington riscă să descopere că puterea financiară a Americii nu poate fi separată de încrederea politică pe care America o inspiră. Trump vrea să mobilizeze o coaliţie globală după ce a petrecut ani întregi demolând alianţele care ar fi trebuit să o formeze.

• Dublul standard al Administraţiei Trump privind relaţiile cu China

Cea mai evidentă fisură apare în relaţia cu China, principalul cumpărător de petrol iranian. Washingtonul nu a lovit imediat multitudinea de bănci chineze care facilitează comerţul Beijingului cu petrol iranian vândut la preţ redus. Motivul este simplu: China nu este o ţintă fără mijloace de răspuns. Beijingul a demonstrat deja că poate ameninţa accesul Statelor Unite la mineralele rare indispensabile industriilor americane de apărare şi tehnologie.

În plus, potrivit presei americane Donald Trump se pregăteşte să-l primească în această toamnă într-o vizită de stat pe preşedintele Xi Jinping, iar declanşarea unei confruntări financiare înaintea întâlnirii ar putea distruge atmosfera pe care Casa Albă încearcă să o construiască.

Scott Bessent a recunoscut involuntar limita fundamentală a ofensivei americane atunci când a fost întrebat de ce nu impune imediat sancţiuni secundare entităţilor care fac afaceri cu Iranul. CNN arată că Secretarul Trezoreriei a răspuns că le oferă tuturor posibilitatea de a-şi corecta comportamentul şi s-a întrebat de ce ar dori SUA să arunce în aer sistemul financiar global.

Exact aici se află contradicţia centrală a doctrinei Trump: Statele Unite vor să folosească dominaţia sistemului financiar mondial până în pragul distrugerii acestuia, dar nu pot trece pragul fără să suporte consecinţe uriaşe. Arma este înspăimântătoare tocmai pentru că nu poate fi utilizată fără limite.

În acelaşi timp, administraţia Trump pare să creadă din nou că presiunea economică va provoca prăbuşirea regimului iranian. Divergenţele dintre pragmaticii şi radicalii de la Teheran pot fi reale, iar deteriorarea economiei poate amplifica tensiunile interne. Dar Washingtonul interpretează de zeci de ani fiecare fisură din conducerea iraniană drept începutul sfârşitului. Regimurile autoritare nu cad automat atunci când populaţia sărăceşte. Uneori, izolarea externă le oferă tocmai justificarea de care au nevoie pentru a reprima opoziţia, a militariza societatea şi a transforma suferinţa economică într-o armă propagandistică împotriva inamicului străin.

• Canada, o nucă prea tare pentru politica expansionistă a lui Donald Trump

Dacă Iranul reprezintă testul militar şi geopolitic al doctrinei Trump, Canada reprezintă testul ei moral, economic şi strategic. Ottawa nu este un adversar tradiţional al Washingtonului, ci un aliat istoric, un vecin democratic şi unul dintre cei mai profund integraţi parteneri comerciali ai Statelor Unite. Cu toate acestea, premierul canadian Mark Carney a închis negocierile comerciale şi a acuzat administraţia americană că transformă integrarea economică într-o armă. Este probabil cea mai gravă ruptură dintre cele două ţări din epoca modernă şi dovada că politica de intimidare a Casei Albe nu mai face distincţie între duşmani şi prieteni.

Donald Trump a afirmat că Statele Unite vor fi întotdeauna mai mari, mai bogate şi mai puternice decât Canada şi a cerut, potrivit CNN, ca liderii de la Ottawa să „se alinieze”. Vicepreşedintele JD Vance a numit Canada „stat”, pretinzând apoi că a fost o scăpare freudiană, conform Reuters. Din Ontario, politicianul canadian Doug Ford i-a răspuns preşedintelui american într-un limbaj la fel de puţin diplomatic, invitându-l să-l sărute în fund, conform surselor citate. Dincolo de spectacolul insultelor, conflictul este însă mult mai profund decât o dispută comercială şi nu mai poate fi stins doar printr-o fotografie protocolară şi câteva concesii tarifare.

Canadienii au văzut în declaraţiile repetate ale lui Trump despre transformarea ţării lor în cel de-al 51-lea stat nu o glumă, ci o ameninţare la adresa suveranităţii naţionale. O afirmaţie provocatoare poate fi ignorată o dată, dar repetarea ei schimbă natura relaţiei. Guvernul de la Ottawa susţine că Washingtonul a încercat inclusiv să slăbească garanţiile constituţionale privind bilingvismul canadian. Pentru companiile americane, obligaţia de a tipări informaţiile de pe ambalaje atât în engleză, cât şi în franceză poate părea un cost sau o incomoditate. Pentru Canada, bilingvismul este una dintre structurile care ţin ţara unită şi protejează identitatea sa culturală. Administraţia Trump ar fi urmărit, de asemenea, limitarea libertăţii Canadei de a încheia acorduri comerciale cu state terţe, trecând astfel de la negocierea unor tarife la revendicarea unui drept de veto asupra politicii economice canadiene.

Mark Carney a spus, potrivit CNN, că nicio naţiune nu va dicta viitorul Canadei. Este replica unui stat mai mic care ştie că va suferi mai mult într-un război comercial, dar care nu mai consideră capitularea o opţiune. Economia canadiană este mult mai vulnerabilă decât cea americană, însă interdependenţa dintre cele două ţări înseamnă că Washingtonul nu poate lovi Ottawa fără să-şi lovească propriile companii, angajaţi şi consumatori. Industria auto de pe ambele maluri ale frontierei funcţionează ca un singur organism, cu lanţuri de aprovizionare care traversează graniţa de mai multe ori înainte ca un vehicul să fie finalizat. Un război tarifar prelungit ar putea produce nu victoria unilaterală visată de Trump, ci distrugerea reciprocă a producţiei auto nord-americane.

Retalierea canadiană poate ajunge şi direct în politica internă a Statelor Unite. Boicotarea produselor americane, reducerea călătoriilor şi deteriorarea schimburilor comerciale pot afecta state de frontieră precum Michigan şi Maine. Tocmai aceste state ar putea conta decisiv în lupta pentru controlul Senatului după alegerile de la jumătatea mandatului, din luna noiembrie. Astfel, încercarea lui Trump de a forţa Canada să se supună riscă să lovească electoral Partidul Republican într-un moment în care preşedintele se apropie inevitabil de statutul de „lame duck”.

• Replierile lui Trump arată lipsa de coerenţă a politicii preşedintelui american

Pericolul este amplificat de bine-cunoscutul reflex al lui Trump de a escalada spectaculos şi de a se retrage atunci când costurile economice devin imposibil de ascuns. O confruntare simultană cu Iranul, Canada şi statele sancţionate pentru relaţiile lor cu Teheranul poate majora preţurile energiei şi alimentelor, poate tulbura pieţele şi poate adânci temerile investitorilor privind o criză a obligaţiunilor. CNN arată că,dacă ameninţările vor fi urmate de încă un episod rezumat prin acronimul TACO - „Trump Always Chickens Out”, adică Trump dă mereu înapoi - preşedintele nu îşi va demonstra puterea, ci îi va dezvălui limitele. O ameninţare repetată şi retrasă nu mai provoacă teamă, ci îi învaţă pe adversari să aştepte.

Cu toate acestea, Trump ar putea obţine concesii. Dimensiunea economiei americane, rolul dolarului şi dependenţa partenerilor de piaţa Statelor Unite îi oferă arme pe care niciun alt lider mondial nu le deţine. Dar puterea brută nu este acelaşi lucru cu puterea durabilă. Prima poate impune costuri, poate provoca recesiuni şi poate forţa compromisuri temporare. A doua cere aliaţi, încredere, predictibilitate şi convingerea că apropierea de Statele Unite aduce protecţie, nu expunere la şantaj.

În încercarea de a demonstra că America poate obliga pe oricine să „se alinieze”, Donald Trump riscă să confirme o lege a puterii pe care oamenii săi nu au luat-o în calcul: atunci când o naţiune simte că îi sunt ameninţate suveranitatea, identitatea şi independenţa, disponibilitatea ei de a suporta sacrificii creşte odată cu presiunea exercitată asupra sa. Iranul a rezistat şase luni forţei militare americane. Canada, umilită şi ameninţată de cel mai apropiat vecin, pare pregătită să plătească un preţ economic uriaş pentru a nu fi tratată ca o anexă. Iar dacă duşmanii şi aliaţii ajung să răspundă în acelaşi fel Washingtonului, problema nu mai este că lumea refuză să recunoască puterea Statelor Unite, ci că Donald Trump o foloseşte într-un mod care îi uneşte pe ceilalţi împotriva ei.