Economie de război: cum ascunde Putin declinul Rusiei

Rusia poate să producă mai multe tancuri, rachete, drone şi obuze, poate să plătească sute de mii de oameni ca să lupte pe frontul din Ucraina, poate să reconstruiască echipamente distruse pe front şi poate să treacă aceste cheltuieli în produsul intern brut, proclamând apoi că economia creşte. Ceea ce nu pot să facă autorităţile de la Kremlin, indiferent cât de atent îşi cosmetizează statisticile, este să transforme un tanc într-un apartament, o rachetă într-un spital, un obuz într-o şcoală sau moartea unui soldat într-o creştere reală a nivelului de trai. Economia rusă de război generează activitate, salarii, contracte şi producţie, dar consumă în acelaşi timp muncitori, capital, tehnologie şi materii prime care nu mai ajung în economia civilă. Iar când această contradicţie devine prea vizibilă, statul intervine de două ori: confiscă proprietatea pentru a redistribui resursele către grupurile loiale şi confiscă adevărul pentru a redistribui realitatea prin statistici convenabile puterii.

Aceasta este marea iluzie economică a Rusiei lui Vladimir Putin: o ţară poate părea mai puternică în tabele exact în momentul în care devine mai săracă în viaţa de zi cu zi. PIB-ul nu distinge între o maşină agricolă care va produce hrană şi un blindat care va fi distrus pe front, între construirea unei universităţi şi fabricarea unei rachete, între investiţia care generează bunăstare viitoare şi muniţia care dispare după folosire. Ambele sunt înregistrate drept producţie. Dacă statul comandă un milion de proiectile, fabricile lucrează, furnizorii livrează, muncitorii primesc salarii, iar valoarea adăugată intră în contabilitatea naţională. Dar după explozie nu rămâne niciun activ productiv, nicio infrastructură civilă, nicio capacitate care să ridice durabil productivitatea populaţiei. Rămâne doar necesitatea fabricării următorului milion de proiectile.

Această mecanică explică de ce Rusia a raportat o creştere economică de 4,3% în 2024, în pofida sancţiunilor şi a războiului, dar a încetinit la aproximativ 1% în 2025. Pentru 2026, Fondul Monetar Internaţional şi-a redus prognoza la numai 0,8%, în timp ce Banca Rusiei indică un interval cuprins între 0,5% şi 1,5%. Costul ridicat al creditului, deficitul de forţă de muncă, taxele mai mari şi reducerea veniturilor din petrol şi gaze apasă tot mai greu asupra economiei. Relevant este şi faptul că FMI nu a mai efectuat o misiune directă de evaluare în Rusia din noiembrie 2019, astfel încât până şi prognozele instituţiilor internaţionale depind într-o măsură importantă de informaţii produse sau filtrate de sistemul rus, potrivit Reuters.

• Cheltuieli militare de 6,7% din PIB

O analiză publicată recent de Institutul Internaţional pentru Studii Strategice (IISS) privind criza politică şi economică spre care se îndreaptă Rusia arată că Moscova se apropie de o alegere tot mai dificilă: fie reduce intensitatea efortului militar, fie recurge la o mobilizare economică şi socială mai coercitivă. Constrângerile industriale şi umane nu mai pot fi rezolvate doar cu subvenţii. Banii pot multiplica comenzile, dar nu pot multiplica instantaneu capacitatea fabricilor, numărul muncitorilor calificaţi sau accesul la componente occidentale avansate. Cu cât statul presează mai tare acceleraţia militară, cu atât economia civilă pierde mai mult combustibil.

Cheltuielile militare ruse au crescut în termeni reali cu aproape 42% numai între 2023 şi 2024, ajungând, potrivit analizei întocmită de IISS, la circa 13.100 miliarde ruble, echivalentul a aproximativ 6,7% din PIB. Proporţia era deja de peste două ori mai mare decât media de 2,8% din anii anteriori invaziei pe scară largă. Problema nu este doar dimensiunea facturii, ci efectul său cumulativ: echipamentele pierdute trebuie înlocuite, militarii trebuie recrutaţi şi remuneraţi, răniţii şi familiile celor morţi trebuie despăgubiţi, iar teritoriile ocupate trebuie administrate şi subvenţionate. Economia de război nu finanţează o singură investiţie, ci o obligaţie care se reproduce şi se măreşte prin propria distrugere.

În acelaşi timp, deficitul demografic se transformă într-o limită economică imposibil de eliminat printr-un decret semnat de preşedintele Vladimir Putin. Potrivit cotidianului francez Le Monde, ministrul rus al Muncii, Anton Kotiakov, a estimat că până în anul 2030 economia va trebui să găsească aproximativ 10,9 milioane de lucrători pentru a acoperi noile locuri de muncă şi ieşirile la pensie. Aproximativ 700.000 de oameni ar fi fost atraşi către front sau producţia militară, agravând lipsa personalului din sectoarele civile. Rusia poate importa muncitori, poate prelungi programul fabricilor şi poate automatiza anumite operaţiuni, dar niciuna dintre aceste soluţii nu repară rapid combinaţia dintre îmbătrânirea populaţiei, emigrarea specialiştilor şi pierderile războiului.

• Kremlinul a naţionalizat active de aproape 5.000 miliarde ruble

Aici începe legătura profundă dintre economia militarizată şi noul capitalism al confiscării. Când resursele devin insuficiente, proprietatea încetează să mai fie un drept şi devine o concesie revocabilă acordată de putere. Statul rus nu se limitează să taxeze, să reglementeze sau să comande; el rejudecă privatizări vechi de aproape trei decenii, sechestrează întreprinderi, arestează proprietari, transferă active către stat şi le poate reda ulterior circuitului privat, dar unor beneficiari mai loiali. Naţionalizarea nu reprezintă neapărat destinaţia finală. Este adesea staţia intermediară prin care averea trece de la un proprietar vulnerabil la o corporaţie de stat, la un apropiat al Kremlinului sau la o nouă elită formată în jurul economiei de război.

Cazul omului de afaceri Vadim Moşkovici ilustrează amploarea mecanismului. Autorităţile ruse au anunţat în iunie 2026 confiscarea unor active evaluate la 550 miliarde ruble, aproximativ 7,6 miliarde dolari, şi transferarea lor în proprietatea statului. Fondatorul grupului agricol Rusagro se afla în arest preventiv din martie 2025. Potrivit The Moscow Times, operaţiunea ar fi cea mai mare confiscare din actualul val de naţionalizări, iar valoarea totală a companiilor trecute sub control guvernamental de la invadarea Ucrainei ar fi ajuns la aproximativ 6.500 miliarde ruble, echivalentul a aproape 90 miliarde dolari.

Estimările IISS, Le Monde, Reuters şi The Moscow Times diferă tocmai pentru că procesul este opac. Centrul pentru Studii Estice (OSW) de la Varşovia calcula că active de circa 3.900 miliarde ruble, reprezentând aproape 2% din PIB-ul Rusiei, fuseseră confiscate între februarie 2022 şi iunie 2025. Numai în 2024 statul ar fi preluat 157 companii evaluate la 1.100 miliarde ruble, iar în primul trimestru din 2025 încă 50 de entităţi, cu o valoare cumulată de peste 800 miliarde ruble. Nu există un registru central al bunurilor naţionalizate, procesele sunt dispersate în instanţe regionale, iar unele se desfăşoară cu uşile închise. În 2025, durata medie a unor asemenea cauze ar fi coborât la una-două luni, hotărârile fiind pronunţate uneori chiar de la primul termen.

Justificările sunt suficient de elastice pentru a cuprinde aproape orice proprietar ales drept ţintă: privatizare pretins ilegală în anii 1990, corupţie, cetăţenie străină, rezidenţă în afara ţării, deţinerea unui activ declarat strategic sau ameninţarea securităţii naţionale. Curtea Constituţională a Rusiei a stabilit în mai 2025 că, în cauzele privind contestarea vechilor privatizări, prescripţia poate fi calculată din momentul în care procurorii susţin că au descoperit încălcarea, nu de la data tranzacţiei. Practic, o achiziţie considerată legală timp de 25 sau 30 de ani poate deveni retrospectiv vulnerabilă atunci când statul are nevoie de companie sau când un protector politic pierde lupta din interiorul sistemului.

Mesajul transmis de Kremlin investitorilor ruşi este devastator: nu contează doar să respecţi legea, ci să fii util, protejat şi loial. Nici măcar loialitatea nu oferă o garanţie definitivă, deoarece confiscarea nu îi loveşte exclusiv pe opozanţi sau pe antreprenorii plecaţi din Rusia. Au fost vizaţi şi oameni de afaceri care nu au criticat public Kremlinul şi care au funcţionat ani întregi în interiorul regulilor informale ale regimului. Averea lor este sigură numai atât timp cât reţeaua care îi protejează rămâne mai puternică decât reţeaua care doreşte activele.

• Deficit bugetar de 8300 miliarde ruble, la finalul lui 2025

Confiscarea proprietăţii şi manipularea statisticii sunt două feţe ale aceleiaşi politici. Prima îi permite statului să controleze resursele; a doua îi permite să controleze percepţia asupra rezultatului. Într-o economie în care o parte tot mai mare a bugetului este secretizată, producţia militară este greu de verificat, indicatorii demografici sensibili dispar din spaţiul public, iar accesul observatorilor independenţi este limitat, procentul de creştere a PIB-ului capătă o precizie înşelătoare. Cifra poate fi corectă în interiorul metodologiei folosite şi totuşi să descrie incomplet realitatea esenţială: cine produce, ce produce, cu ce cost, pentru cine şi ce rămâne după ce statul a cheltuit banii.

Serviciul german de informaţii externe (BND) a susţinut, potrivit Reuters, că deficitul bugetar federal al Rusiei din 2025 ar fi fost de 8.010 miliarde ruble, cu 2.360 miliarde ruble, peste cifra oficială de 5.650 miliarde ruble. BND nu a publicat calculul complet, iar Ministerul rus de Finanţe nu a oferit un răspuns detaliat, ceea ce împiedică o verificare independentă deplină. Bugetul consolidat, care include componentele regionale, ar fi înregistrat însă un deficit de 8.300 miliarde ruble, echivalentul a 3,9% din PIB şi de 2,6 ori mai mare decât în anul anterior, mai arată o analiză publicată recent de Reuters.

După cum se poate observa din cele de mai sus, în Rusia lui Vladimir Putin statistica nu mai este doar instrument de măsurare, ci parte a arhitecturii puterii. Cifra oficială trebuie să demonstreze că sancţiunile internaţionale au eşuat, producţia militară trebuie să demonstreze că statul este puternic, iar confiscarea averilor trebuie să demonstreze că nimeni nu este mai puternic decât statul. Împreună, cele trei mecanisme construiesc o economie-fantomă: impresionantă în comunicate, ameninţătoare prin armament, profitabilă pentru beneficiarii redistribuirii şi tot mai costisitoare pentru cetăţeanul obişnuit. Kremlinul poate ordona unei uzine să fabrice mai multe rachete, unui tribunal să transfere o companie şi unei instituţii să publice un procent convenabil. Nu poate însă ordona apariţia muncitorilor care lipsesc, a tehnologiei pe care nu o mai poate cumpăra, a capitalului privat alungat de confiscări sau a bunăstării distruse de război. Aceasta este limita pe care nici propaganda, nici procuratura şi nici contabilitatea de stat nu o pot naţionaliza.