Justiţia, arbitrul care nu acceptă să fie fluierat

Constituţia României a aşezat cele trei puteri ale statului - legislativă, executivă şi judecătorească - pe acelaşi nivel, într-un echilibru menit să împiedice dominaţia uneia asupra celorlalte. Niciuna nu este superioară celeilalte, iar fiecare îşi exercită atribuţiile în limitele stabilite de Legea fundamentală. În ultimele luni însă, din hotărârile, comunicatele şi luările de poziţie ale Consiliului Superior al Magistraturii se conturează tot mai clar impresia că puterea judecătorească nu se mai vede ca o autoritate constituţională egală cu celelalte două, ci îşi revendică un statut aparte, acela de primus inter pares, arbitru suprem al vieţii publice, ale cărui decizii, interese şi poziţii trebuie nu doar respectate, ci şi puse la adăpost de critica venită din partea politicienilor, presei sau societăţii civile. Hotărârea nr. 1348 din 9 iunie 2026, însoţită de comunicatul prin care CSM a anunţat existenţa unui „atac fără precedent” asupra justiţiei, de reacţiile instituţiei din cursul lunii iunie şi de evenimentele care au urmat în primele zile ale lunii iulie, ridică o întrebare pe care nicio democraţie autentică nu are voie să o ocolească: asistăm la o necesară apărare a independenţei justiţiei sau la încercarea unei puteri constituţionale de a-şi extinde rolul dincolo de limitele pe care i le trasează însăşi Constituţia?

Întrebarea nu este deloc una teoretică. Răspunsul începe să se contureze atunci când sunt puse cap la cap faptele petrecute într-un interval de numai câteva săptămâni: hotărârea CSM prin care sunt identificaţi drept adversari ai justiţiei politicieni, publicaţii, organizaţii neguvernamentale şi persoane publice, contestarea, chiar din interiorul magistraturii, a modului în care această hotărâre a fost legitimată, reacţiile fără precedent ale mediului de afaceri şi ale societăţii civile, suspendarea în instanţă a hotărârilor Congresului PNL, procesul prin care Înalta Curte solicită statului plata a 5,2 miliarde de lei reprezentând drepturi salariale ale magistraţilor şi controversatele promovări în cea mai înaltă instanţă a ţării. Privite separat, toate aceste episoade pot părea simple evenimente fără legătură între ele. Privite împreună însă, ele descriu o schimbare de atitudine care merită analizată cu atenţie, pentru că pune în discuţie nu independenţa justiţiei, ci felul în care aceasta înţelege să-şi exercite rolul într-un stat construit pe echilibrul puterilor, nu pe supremaţia uneia dintre ele.

• CSM şi lista „ruşinii”

Şi totuşi, felul în care CSM întocmeşte liste cu criticii săi, felul în care instanţele suspendă în câteva ore hotărârile unui partid ales democratic sau felul în care Înalta Curte îşi cere singură, prin propriile sentinţe, un miliard de euro de la buget arată o putere care nu se mai vede ca parte a unui echilibru, ci ca arbitru suprem al celorlalte două - un arbitru care, culmea, nu acceptă să fie fluierat. Exact acest impuls de a se autoproclama instanţă supremă nu doar juridic, ci şi moral şi politic este firul roşu care leagă toate episoadele din ultima lună.

Există, de altfel, o meserie în România care nu dă niciodată greş: cea de judecător care se judecă singur. În timp ce restul ţării aşteaptă luni şi ani un termen, un dosar sau o motivare, sistemul judiciar şi-a dovedit, în ultimele luni, o eficienţă demnă de invidiat exact atunci când a fost vorba despre propriile interese sau despre neutralizarea celorlalte puteri ale statului. Totul porneşte pe 9 iunie 2026, când Secţia pentru judecători a CSM adoptă Hotărârea nr. 1348/2026, un document care susţine, cu o solemnitate demnă de o cauză mai bună, existenţa unui „atac fără precedent” asupra independenţei justiţiei şi care nominalizează, ca şi cum ar fi vorba despre o anchetă penală, patru publicaţii (G4Media, Recorder şi altele), ONG-uri precum Funky Citizens, Expert Forum, Declic şi Corupţia Ucide, plus USR şi cetăţeni obişnuiţi activi pe reţelele sociale. Argumentul central: chiar numărul articolelor scrise despre conducerea Înaltei Curţi şi despre CSM ar fi, în sine, o dovadă a existenţei unei campanii ostile.

Legitimitatea acestei liste negre s-a dovedit, la o verificare atentă, mai fragilă decât ar vrea autorii ei. Claudiu Sandu, chiar fostul vicepreşedinte al CSM, a ieşit public pe 11 iunie şi a spus fără ocolişuri că afirmaţia potrivit căreia 3.580 de judecători ar susţine „rechizitoriul” Liei Savonea este o minciună: colegi de-ai lui i-au confirmat că, în dezbaterea adunărilor generale, un asemenea material nici măcar nu a fost pus în discuţie. Aceeaşi concluzie a venit şi din partea Asociaţiei Forumul Judecătorilor din România, care a arătat că adunările generale invocate în document au discutat, de fapt, despre salarizarea magistraţilor, nu despre liste cu ţinte. Sandu a mai atras atenţia asupra unui detaliu comod: hotărârea trece cu vederea televiziunile patronate de infractori şi site-urile obscure, tocmai pentru că narativele lor convin Secţiei pentru judecători, în timp ce jurnaliştii care scriu despre corupţia din magistratură, despre eliberarea pe bandă rulantă a condamnaţilor sau despre cum îşi măresc singuri judecătorii veniturile prin sentinţe devin, brusc, duşmani ai statului de drept.

• CSM, criticat de mediul de afaceri

Mediul de afaceri, care de regulă preferă discreţia, a simţit nevoia să iasă din tăcere. Romanian Business Leaders a numit hotărârea din 9 iunie „un semnal de alarmă”, cu un slogan care merită reţinut: „A critica justiţia înseamnă a crede în ea”. RBL a punctat, cu cifre relevante pentru orice investitor, că termenele excesiv de lungi, motivările întârziate şi lipsa specializării pe litigii economice şi fiscale produc incertitudine reală şi a amintit că, în clasamentele Băncii Mondiale şi ale World Economic Forum, România se situează constant în coada clasamentelor la capitolul stat de drept şi predictibilitate juridică. Concluzia organizaţiei a fost tăioasă: nu este rolul unei instituţii judiciare să întocmească liste publice cu cei care o critică.

Nici europarlamentarii nu au tăcut. Vlad Voiculescu a sesizat, pe 15 iunie, Comisia Europeană, cerând comisarului Michael McGrath includerea în Raportul privind statul de drept 2026 a două episoade: hotărârea CSM din 9 iunie şi verdictul din acelaşi 15 iunie din Dosarul „10 August”, în care magistraţii Tribunalului Militar Bucureşti i-au achitat pe foştii şefi ai Jandarmeriei Române, judecaţi pentru abuz în serviciu - intervenţie cu gaze lacrimogene şi grenade cu efect acustic - la protestele paşnice din Piaţa Victoriei din 2018. Achitarea a venit exact în ziua în care se împlineau 36 de ani de la Mineriada din 1990, un detaliu pe care Voiculescu nu l-a lăsat să treacă neobservat: pentru cei care au agresat o jandarmeriţă în acelaşi context, condamnările definitive au venit în doi ani şi jumătate, cu executare în două cazuri; pentru reprezentanţii statului acuzaţi că au gazat 30.000 de oameni, acelaşi sistem a avut nevoie de opt ani ca să ajungă la achitare. „Nu este o eroare a sistemului, este chiar modul în care funcţionează sistemul”, a rezumat europarlamentarul.

La mai puţin de trei săptămâni de la lista neagră a CSM, sistemul şi-a arătat şi faţa recompenselor. Pe 30 iunie, CSM a făcut publice rezultatele concursului de promovare la Înalta Curte. Judecătoarea Andreea Ciucă, şefă a Curţii de Apel Târgu Mureş şi preşedintă a Asociaţiei Magistraţilor din România, a promovat la Secţia Civilă. Ciucă a fost, de altfel, membră a Comitetului de modificare a legilor justiţiei, înfiinţat de Guvernul Bolojan şi ulterior desfiinţat chiar de Înalta Curte, unde, potrivit relatărilor, se opunea sistematic reformelor. La Secţia Penală a promovat judecătorul Andrei-Cosmin Mitrache, vicepreşedinte al Curţii de Apel Craiova, al cărui frate, avocatul Ion Bogdan Mitrache, a fost condamnat definitiv, în 2015, în două dosare de trafic de influenţă, la 2 ani şi 6 luni, respectiv 2 ani de închisoare, pentru că pretindea că poate influenţa judecătorii de la Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova, invocând tocmai rudenia cu fratele său magistrat. Tot atunci au mai promovat judecătoarea Simona-Marina Duvalmă, de la Curtea de Apel Ploieşti, şi judecătoarea Sonia Deaconescu, de la Curtea de Apel Mureş, cea care, în 2021, l-a criticat public pe Facebook, fără să-i dea numele, pe fostul judecător Cristi Danileţ, exclus atunci din magistratură, şi care, în martie 2026, a acordat un interviu în care a apărat pensiile speciale ale magistraţilor şi a criticat documentarul Recorder, care dezvăluise practicile de tergiversare a dosarelor la Curtea de Apel Bucureşti până la intervenirea prescripţiei.

• Atacul justiţiei asupra PNL

Cea mai spectaculoasă demonstraţie a acestei pofte de a arbitra, nu doar de a judeca, a venit însă în plan politic, acolo unde puterea judecătorească nu s-a mulţumit să aplice legea, ci a decis, practic, cine conduce un partid ales democratic de sute de mii de oameni. Pe fondul crizei declanşate de demiterea Guvernului prin moţiune de cenzură, în aprilie, şi de refuzul PNL de a mai colabora cu PSD, un grup de circa 20 de parlamentari şi lideri locali „pucişti” a contestat în instanţă deciziile luate de Biroul Politic Naţional (15 iunie), Consiliul Naţional Extraordinar (19 iunie) şi Congresul Naţional Extraordinar (21 iunie), prin care conducerea Bolojan a reorganizat partidul. Prima victorie a taberei disidente a venit pe 18 iunie, la Tribunalul Ilfov, care a decis în doar câteva ore, fără o apărare eficientă a partidului, că un partid nu poate impune parlamentarilor cum să voteze. Al doilea succes a venit pe 1 iulie, când Tribunalul Bucureşti, în dosarul intentat de 18 membri ai taberei disidente - printre care Monica Cristina Anisie, Alina Gorghiu, Lucian Bode, Rareş Bogdan şi Adrian Veştea -, a suspendat efectele hotărârii din 19 iunie a Consiliului Naţional Extraordinar, motivând că noul mecanism de alegere „pe echipă”, prin moţiune, fusese aplicat înainte ca proiectul de statut care îl permitea să fie efectiv aprobat.

Chiar în acest context, PNL a semnalat, pe 1 iulie, două „incidente suspecte”. Primul: la doar două zile după Congresul din 21 iunie, colegiul de conducere al Tribunalului Bucureşti a constituit, prin Hotărârea nr. 18/23 iunie 2026, şase completuri specializate pentru cauzele privind partidele politice, formate din doar şase judecători dintr-un total de peste o sută, desemnaţi direct de preşedintele instanţei - o decizie pe care PNL o consideră fără precedent, adoptată fără avizul CSM, cerut de lege pentru orice secţie nou-înfiinţată. Al doilea: dosarul privind hotărârile Congresului din 21 iunie a fost repartizat judecătoarei Mihaela Luciani, despre care PNL a arătat că a fost detaşată, prin Hotărârea CSM nr. 2156 din 14 septembrie 2023, la Ministerul Justiţiei, chiar la solicitarea Alinei Gorghiu - pe atunci ministru al Justiţiei şi, ulterior, reclamantă chiar în acest dosar. PNL a cerut recuzarea judecătoarei; recuzarea nu a fost, se pare, suficientă. Pe 8 iulie, judecătoarea Luciani a pronunţat sentinţa: au fost suspendate provizoriu, executoriu de drept, toate cele 17 documente adoptate de Congresul Extraordinar şi de Biroul Permanent Naţional al PNL - inclusiv noul statut, noua conducere şi decizia ca partidul să nu mai intre în coaliţie cu PSD, plus 13 revocări din funcţie ale unor preşedinţi de organizaţii judeţene. Instanţa a admis integral cererile disidenţilor şi a respins tot ce a invocat partidul. Cu drept de apel în doar cinci zile. Liderul PNL, Ilie Bolojan, a reacţionat chiar în seara aceleiaşi zile, anunţând pe Facebook că partidul „va respecta decizia provizorie”, dar că „nu va renunţa la hotărârile luate” şi că „PNL este din nou puternic” - o formulă de dedramatizare pe care realitatea juridică a zilei nu prea o susţinea.

• Justiţia, primus inter pares?

Dacă suspendarea unui congres de partid arată o putere judecătorească dispusă să corecteze politicul, procesul care rulează în paralel arată aceeaşi putere, pretinzând, de această dată, un drept de veto asupra bugetului naţional. Ieri, un complet al Înaltei Curţi a judecat recursul într-un proces în care instanţa supremă, prin preşedinta ei, Lia Savonea, cere Guvernului Bolojan 5,2 miliarde de lei - echivalentul unui miliard de euro - reprezentând restanţe salariale pe care magistraţii şi le-au acordat lor înşişi, în ultimii 20 de ani, prin sentinţe pe care tot ei le-au pronunţat, cu încălcarea a nu mai puţin de cinci decizii ale Curţii Constituţionale din 2008 şi 2009 (instanţa a amânat pronunţarea pentru 23 iulie). Suma - 4 miliarde de lei restanţe plus 1,2 miliarde de lei dobânzi şi penalităţi - a fost ţinută secretă de Savonea şi a ajuns în presă abia ulterior. Fondul cauzei s-a judecat la Curtea de Apel Bucureşti, care a dat câştig de cauză Înaltei Curţi încă de la primul termen, la doar o lună de la depunerea acţiunii -, motiv pentru care acest dosar este considerat, cu o oarecare resemnare, cel mai previzibil din istoria recentă a justiţiei române.

Privite laolaltă, toate aceste episoade - lista neagră contestată chiar din interiorul CSM, promovarea în funcţii-cheie a unor voci loiale status quo-ului, achitarea în opt ani a abuzurilor Jandarmeriei versus condamnarea în doi ani şi jumătate a unui cetăţean, completurile speciale înfiinţate în 48 de ore pentru a decide soarta unui partid, judecătoarea cu legături de detaşare chiar cu una dintre părţi şi, nu în ultimul rând, factura de un miliard de euro pe care magistraţii şi-o prezintă lor înşişi - nu mai par accidente izolate, ci piesele aceluiaşi puzzle: o putere care nu mai vrea să fie doar egală. E greu de găsit, în toată această cronologie, vreun moment în care puterea judecătorească să-şi fi recunoscut o limită, să se fi retras dintr-un conflict politic spunând că nu este treaba ei sau să fi cerut, măcar din politeţe instituţională, girul celorlalte puteri pentru deciziile care le privesc pe acestea. Constituţia vorbeşte despre echilibru; practica din vara lui 2026 vorbeşte despre o putere care se erijează în victimă exact atunci când este criticată, care găseşte energie şi viteză-record atunci când este vorba despre salariile sau interesele proprii, dar care lasă să treacă opt ani, o Mineriadă aniversată şi zeci de mii de oameni gazaţi pentru un răspuns şi care, între timp, decide cine conduce un partid şi cât costă statul să o mulţumească. Democraţia se apără cu instituţii puternice, egale şi responsabile una faţă de cealaltă. Practica din ultimele luni arată, mai degrabă, o instituţie care nu se mai vede parte a unui echilibru, ci vârful lui, un primus inter pares pe care nimeni nu l-a votat şi pe care Constituţia nu l-a prevăzut niciodată.