Mai poate Europa scăpa dintr-o nouă eră a Eurosclerozei?

Acum patruzeci de ani, economistul german Herbert Giersch a inventat termenul "euroscleroză” pentru a descrie un continent paralizat de pieţe ale muncii rigide, inflaţie galopantă şi o creştere economică anemică.

Perioada a fost depăşită prin crearea Pieţei Unice Europene şi o schimbare de paradigmă către deschidere şi concurenţă.

Guvernatorul Băncii Naţionale a Belgiei (BNB), Pierre Wunsch, avertizează acum că o nouă versiune, Euroscleroza 2.0, se manifestă tot mai puternic, iar soluţiile trebuie să fie complet diferite şi implică numeroase compromisuri între obiectivele stabilite la Bruxelles.

În lucrarea "Eurosclerosis 2.0 in a Changing World: From Repetition to Rupture", scrisă împreună cu economistul Geert Langenus, Wunsch subliniază că motorul economic al Europei se clatină, în ciuda unui şomaj relativ redus, şi rămâne tot mai mult în urma Statelor Unite şi Chinei, atât din punct de vedere al dominaţiei tehnologice cât şi al competitivităţii.

De circa două decenii liderii de la Bruxelles răspund la fiecare semn de stagnare cu noi planuri multianuale şi ţinte extrem de ambiţioase. Aşa a fost Strategia de la Lisabona din 2000, care promitea să transforme UE în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere din lume, sau Strategia Europa 2020.

Modelul a fost mereu acelaşi, iar rezultatele încă se lasă aşteptate. După cum subliniază autorii, planurile promit de obicei mai mult decât pot oferi, prin combinarea unor obiective măreţe pentru cercetare şi dezvoltare şi ocuparea forţei de muncă cu o coordonare birocratică care nu reuşeşte să declanşeze o creştere organică.

Inclusiv Raportul Draghi din 2024 este inclus tot în categoria "planurilor măreţe", în condiţiile în care include investiţii coordonate masive, de până la 800 de miliarde de euro anual, şi o integrare mai profundă.

Unul dintre motivele pricipale invocate de Wunsch şi Langenus este că "Raportul Draghi solicită Europei să-şi îmbunătăţească activitatea într-un număr foarte larg de domenii, fără a identifica potenţiale compromisuri între diferite priorităţi".

Documentul publicat pe site-ul Băncii Naţionale a Belgiei mai sugerează că "planificarea" creşterii economice nu mai este viabilă, deoarece nu ne mai aflăm în lumea anilor 1980, caracterizată de o cerere redusă.

Parametrii economici şi sociali sunt radical diferiţi: deficitul de cerere a fost înlocuit cu oferta limitată, pe fondul unei populaţii îmbătrânite şi a forţei de muncă în scădere.

În acest context, cheltuielile publice masive ar putea doar să alimenteze inflaţia, în loc să conducă la creşterea productivităţii, după cum mai accentuează autorii.

Unul dintre aspectele critice subliniate în lucrare este aşa-numitul "cerc vicios al conformităţii", format prin dezvoltarea în Europa a unei clase conductoare formată din "controlori şi verificatori" care, în loc să genereze activitate economică, o reduc prin raportări ESG (Environmental, Social, and Governance) exhaustive, norme privind protecţia datelor şi verificări ale lanţului de aprovizionare.

Wunsch şi Langenus scriu că s-a ajuns astfel la inversarea "efectului Bruxelles", reprezentat de capacitatea Europei de a exporta standardele de reglementare la nivel global.

În condiţiile în care aceste standarde s-au transformat în adevărate bariere pentru inovaţie şi creşterea economică, jurisdicţii deosebit de importante la nivel global, precum SUA şi China, refuză aplicarea lor, iar firmele europene trebuie să suporte costurile asimetrice ale reglementării, precum GDPR sau Legea privind inteligenţa artificială, în timp ce concurenţii lor globali operează fără aceste constrângeri.

Autorii nu uită să amintească nici ironia amară din sectorul IA, unde "Europa reglementează tehnologiile chiar de a fi produs o singură companie importantă în acest sector".

În ceea ce priveşte decalajul de productivitate faţă de SUA, lucrarea de la BNB arată că este determinat în mare măsură de sectorul tehnologiilor digitale, deoarece "Europa se simte profund incomodă în faţa distrugerii creative necesare pentru inovaţia disruptivă".

Fenomenul este pus pe seama aversiunii mai mari faţă de risc a europenilor, iar lipsa de dinamism nu reprezintă doar un eşec al politicilor ci şi o alegere socială.

În consecinţă, cei mai buni şi talentaţi antreprenori din domeniul tehnologic al Europei continuă să migreze către SUA, atraşi de un decalaj salarial masiv şi de un mediu mai favorabil pentru cei dispuşi să-şi asume riscuri.

Un alt aspect fundamental identificat în lucrarea lui Wunsch şi Langenus îl reprezintă conflictul dintre "trilema climatică", pe care factorii de decizie politică încearcă să o ignore, şi noua realitate geopolitică.

După cum subliniază autorii, Europa încearcă să atingă trei obiective incompatibile: ţinte climatice ambiţioase, deschiderea comerţului şi păstrarea pieţei unice.

Dacă sunt menţinute standardele climatice ridicate, păstrând în acelaşi timp comerţul liber, industriile mari consumatoare de energie vor migra către jurisdicţii cu energie mai ieftină şi reglementări mai puţin stricte.

Pentru a preveni acest lucru, statele membre recurg din ce în ce mai mult la subvenţii naţionale, ceea ce fragmentează piaţa unică şi creează un "război al subvenţiilor".

În mod similar, căutarea autonomiei strategice în domeniul apărării şi al medicinei necesită repatrierea lanţurilor de aprovizionare, ceea ce contrazice în mod inerent principiile liberului schimb şi ale eficienţei economice.

Rezolvarea problemei "Euroscleroza 2.0" este posibilă, în opinia autorilor, doar dacă Europa trece de la "repetiţie la ruptură", însă o astfel de schimbare a paradigmei economice şi sociale se află sub semnul unei mari incertitudini.

Autorii arată că este nevoie de cel puţin trei schimbări majore pentru a deschide noua cale. În primul rând trebuie să fie recunoscute compromisurile dintre obiective, iar liderii "să înceteze să se prefacă că putem avea totul" şi să facă alegeri politice clare între obiectivele climatice, competitivitatea industrială şi deschiderea comercială, în loc să se bazeze pe funcţionarii publici pentru a aplica reguli mecanice.

"Europa trebuie să identifice mai bine şi să facă faţă unor compromisuri dificile, atât vechi, cât şi noi, generate de o lume în continuă schimbare. UE nu îşi poate atinge toate obiectivele de politică în acelaşi timp. Politica climatică este un exemplu elocvent: întrucât obiectivele şi calendarul UE nu mai sunt împărtăşite de alte jurisdicţii, aceste politici implică costuri mai mari pentru bunăstarea socială şi generează tensiuni cu principiile comerţului liber şi cu normele stricte privind ajutoarele de stat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru obiectivele de autonomie strategică, care nu pot fi urmărite fără anumite compromisuri în ceea ce priveşte deschiderea şi/sau politica industrială", se arată în document.

În al doilea rând, autorii mai recomandă "agilitatea instituţională", deoarece "modelul actual bazat pe consens este prea lent pentru o lume tranzacţională". Documentul sugerează o trecere către un "federalism pragmatic", care implică o integrare flexibilă, stratificată, în care ţările cu viziuni similare formează coaliţii pentru a coopera pe teme specifice, precum apărarea sau energia, ocolind paralizia unanimităţii celor 27 de membri.

Nu în ultimul rând, Europa trebuie să-şi exercite "puterea tranzacţională", explicată de autori prin "utilizarea propriilor atuuri de negociere, precum accesul la piaţă şi politica în domeniul concurenţei, într-un mod mai strategic pentru apărarea propriilor interese".

Şansele de aplicare a unor astfel de reforme de sus în jos sunt reduse, după cum recunosc autorii, deoarece "nu pare să existe o bază electorală puternică sau o voinţă politică coerentă care să determine o schimbare radicală la nivel european, ceea ce ar putea însemna că reforma nu va veni probabil de sus în jos, ci mai degrabă de jos în sus, la nivel naţional", iar "speranţa este ca experimentele reuşite din unele dintre democraţiile noastre să conducă, în cele din urmă, la o imitare pe scară mai largă".

Dar mai sunt posibile astfel de "experimente" la nivel naţional, când reglementările UE au prioritate în faţa celor naţionale şi sunt impuse chiar prin ignorarea unor prevederi fundamentale din tratatele europene?

Iar fără o mulţime diversă de soluţii potenţiale, care pot sau nu să fie şi scalabile la nivel continental, cum mai poate Europa scăpa din nouă eră a Eurosclerozei?