Mercosur, războiul hibrid şi iluzia „vânzării de ţară”.

Aşa-zisul suveranism care s-a impus în ultimii ani în discursul public european se prezintă drept o doctrină de protecţie a fermierilor, a suveranităţii economice şi a interesului naţional. În realitate, el funcţionează ca un mecanism de deturnare a intereselor economice reale ale lumii agricole şi ca un accelerator al vulnerabilităţilor societale într-un context marcat de competiţie strategică şi război informaţional. Acordul dintre Uniunea Europeană şi Mercosur, mişcarea Vestelor galbene şi radicalizarea discursului agrar din Franţa şi România nu pot fi analizate separat, deoarece ele fac parte din aceeaşi dinamică de transformare a problemelor structurale în conflicte simbolice. Mişcarea Vestelor galbene a devenit, în acest sens, un model de intervenţie hibridă prin care tensiuni sociale reale sunt scoase din registrul politicilor publice şi reconfigurate ca opoziţie identitară faţă de stat, instituţii şi reguli comune, generând un proces de destabilizare lentă, adesea imperceptibil pentru societatea care, concentrată pe propriile sale nemulţumiri, ajunge să nu mai distingă între analiza cauzelor interne şi exploatarea externă a fisurilor sale. Această mutaţie a cadrului de interpretare explică modul în care teme economice concrete pot fi rapid deplasate din sfera deliberării raţionale în cea a acuzaţiei simbolice, iar acordurile comerciale devin, la rândul lor, suportul ideal al unor naraţiuni de trădare.

Acordul UE-Mercosur a fost scos din registrul politicilor comerciale şi mutat aproape integral în cel al trădării. Dezbaterea publică a ocolit conţinutul său concret, accesul la o piaţă de aproximativ şapte sute de milioane de consumatori, regulile comune şi mecanismele de protecţie sectorială, concentrându-se pe pierderea suveranităţii şi abandonarea fermierilor. În această reconfigurare discursivă, acest populism naţional-autarhic pretinde că apără agricultura naţională, dar promovează izolarea de pieţe largi şi competitive, condamnând producătorii la pieţe interne înguste şi la dependenţă de subvenţii politizate. Pentru fermieri, limitarea accesului la pieţe mari nu este protecţie, ci pierdere structurală de capacitate economică.

Aceeaşi logică a devenit vizibilă în Franţa în timpul mişcării Vestelor galbene, care a scos la suprafaţă tensiuni sociale reale legate de costurile vieţii şi de clivajul dintre spaţiile urbane integrate în economia globală şi teritoriile rurale sau periurbane, mai fragile şi mai dependente de infrastructuri costisitoare. Nemulţumirea iniţială, de natură economică şi socială, a fost transformată progresiv într-o opoziţie moralizată între o Franţă prezentată drept „reală” şi una asociată elitelor urbane şi instituţionale. Această deplasare a accentului de la politici publice la identitate a slăbit deliberarea raţională şi a creat condiţiile radicalizării.

În acest cadru, exploatarea fisurilor societale existente prin canale informaţionale şi ecosisteme digitale a amplificat mesajele care delegitimau instituţiile şi personalizau decizia politică. Nemulţumirea economică a fost reinterpretată ca respingere globală a ordinii democratice, iar figura preşedintelui francez a devenit un simbol abstract al trădării. Procedurile, negocierile şi compromisurile inerente guvernării democratice au dispărut din discurs, fiind înlocuite de naraţiuni simplificatoare, uşor de mobilizat emoţional.

În România, acest tipar discursiv se manifestă într-o formă mai haotică, tocmai din cauza unui vid informaţional preexistent. Mercosur nu a fost discutat public şi nu a fost integrat într-o dezbatere despre interesele reale ale agriculturii româneşti. Deşi structura acesteia nu este expusă direct segmentelor cele mai sensibile ale acordului, discursul populist naţional-autarhic importat a activat rapid naraţiunea trădării. Fermierii sunt invocaţi ca victimă colectivă, dar nu sunt trataţi ca actori economici concreţi, cu nevoi de piaţă, investiţii şi strategii de dezvoltare. Agricultura devine astfel un simbol într-o confruntare ideologică, nu un sector pentru care se caută soluţii reale.

Confuzia deliberată dintre acorduri comerciale şi lideri politici joacă un rol central în această dinamică. Mercosur este asociat cu figuri politice, ca şi cum ar fi expresia unei decizii personale, arbitrare, şi nu rezultatul unor negocieri îndelungate şi al unor proceduri supuse controlului democratic. Această personalizare nu are rol critic, ci mobilizator, deoarece transformă o chestiune negociabilă într-o poveste de trădare.

În acest sens, aşa-zisul suveranism ajunge să trădeze interesele fermierilor prin efectele pe care le produce. Deşi promite protecţie, oferă doar izolare şi slăbeşte capacitatea de negociere într-o economie globală fragmentată. Atât în Franţa, cât şi în România, lumea rurală este mai degrabă instrumentalizată simbolic decât sprijinită ca actor economic.

Legătura dintre Mercosur, Vestele galbene şi radicalizarea discursului agrar nu este una conspirativă, ci structurală. Atunci când problemele economice nu mai sunt discutate în termeni de politici publice, acestea devin naraţiuni antagonice care erodează capacitatea societăţilor de a decide raţional. Într-un asemenea context, fermierii sunt printre primii afectaţi, deoarece agricultura depinde de pieţe, predictibilitate şi deschidere. Adevărata suveranitate agricolă nu se construieşte prin retragere şi refuz, ci prin capacitatea de a produce competitiv, de a exporta şi de a negocia interesele proprii într-un cadru larg.