Pandemia copiilor

Creşte semnificativ numărul copiilor contaminaţi cu coronavirus. Unii vor spune că avem de-a face cu o creştere alarmantă. Ţinând cont de dinamică. La ce consecinţe se poate ajunge? Cum încearcă guvernaţii să se derobeze de orice răspundere? În sarcina cui pasează cauza acestei stări de fapt?

Numărul copiilor contaminaţi, aparent cel puţin, nu este îngrijorător de mare. Ei reprezintă în prezent circa 7% din numărul total al celor care se îmbolnăvesc săptămânal. Pericolul constă însă nu într-o cifră în definitv abstractă, fotografiată din avion, ci în modul în care această cifră evoluează în sus. Spre deosebire de un senior, copilul circulă mult mai mult. El se deplasează la şcoală. Foloseşte în acest scop, atunci când este cazul, un mijloc de transport în comun. Sau se deplaseză pe jos, traversând uneori locuri aglomerate. Apoi se reîntoarce în mijlocul familiei. O familie alcătuită de cele mai multe ori din cel puţin două generaţii. Dacă este trimis la şcoală, copilul are în mod firesc pretenţia de a se juca cu cei de vârsta sa. Care nu sunt neapărat elevi la aceeaşi şcoală. Şi iată cum pandemia se poate răspândi cu o viteză din ce în ce mai mare.

O paranteză. Este o pandemie de tip comunitar. Autorităţile statului român ştiu foarte bine că aşa stau lucrurile. Diferitele interdicţii care urmează să fie impuse, legate de intrarea în România sau tranzitarea României de către străini sau reducerea prin restricţii de tot felul a călătoriilor în străinătate, reprezintă doar praf în ochii opiniei publice.

Guvernul face tot ce poate pentru a nu-şi asuma sau pentru a disipa răspunderea pe care o are în ceea ce priveşte pandemia copiilor. Premierul Ludovic Oban a declarat - şi nu doar o dată - că şcoala este un loc sigur. Cu alte cuvinte, copiii sunt mai în siguranţă la şcoală, unde sunt supravegheaţi de profesori şi supuşi unor reguli de disciplină, decât în afara şcolii. Unde, sugerează premierul, aceştia circulă ca electronii liberi. Să traducem spusele acestuia. Este evident că şcoala este necesară. Cu atât mai mult într-o Românie educată. Socializarea copiilor prin şcoală este preferabilă oricărui alt tip de socializare. Părinţii, la rândul lor, pot munci şi, în consecinţă, nu mai trebuie finanţaţi de la bugetul de stat pentru că stau acasă şi-şi supraveghează de acolo copiii. Este unul dintre motivele care ne determină să acceptăm în principiu că şcoala trebuie să funcţioneze şi în vremuri de pandemie. Un alt motiv la fel de solid este şi cel legat de echitate. Dacă se recurge la soluţia şcolii de la distanţă, circa trei sferturi dintre copiii României ar fi discriminaţi. Pentru că Guvernul nu le-a pus la dispoziţie, aşa cum s-a angajat în repetate rânduri, indispensabilele tablete. Pentru că în căminele acestora nu există internet. Tot pentru că Guvernul nu a făcut ceea ce s-a angajat să facă. Iar dacă ar exista şi tablete şi internet, vestea proastă este că o bună parte dintre învăţători şi profesori nu au fost instruiţi în tipul vacanţei de vară şi nu ştiu cum să lucreze cu acestea. Bomboana pe colivă este faptul că cele mai multe şcoli nu au fost nici ele dotate cu instalaţiile electronice indispensabile învăţământului la distanţă.

Mai există şi alte argumente, dar mă opresc pentru moment aici. Adăugând afirmaţia, bazată pe cunoaşterea profundă a mecanismelor de gândire a unor politicieni, că, ţinând cont de specificul acestui an, şcoala a fost utilizată între altele şi pentru a justifica organizarea alegerilor locale în plină pandemie. Şi în continuare şcoala este un argument solid invocat de guvernanţi pentru a motiva insistenţa cu care aceştia susţin necesitatea organizării în decembrie a alegerilor parlamentare. În pofida recentei decizii a Curţii Constituţionale, conform căreia data alegerilor trebuie fixată nu de Guvern, nu de preşedintele României, ci de Parlament.

Opinia mea este că şcoala este utilizată cu cinism pe post de levier politic. Iar consecinţa directă este că, iată, pandemia se extinde şi asupra copiilor, numărul celor contaminaţi ameninţând să crească exponenţial. Tocmai din acest motiv "specialiştii" în starea de sănătate a populaţiei împinşi la înaintare de Guvern ne spun, escamotând faptul că sistemul de învăţământ nu a luat măsurile necesare, nici măcar cele minime, că elevii nu se îmbolnăvesc la şcoală, ci în afara ei. Că şcolile nu pot deveni în niciun chip focare de infecţie. Numai că adevărul este diferit. Şi, pe măsură ce trec zilele, el iese tot mai clar la iveală.

Să ne înţelegem bine. Eu nu fac aici o pledoarie pentru închiderea şcolilor. Eu insist doar asupra responsabilizării Guvernului. În sensul asumării unei realităţi. În sensul utilizării tuturor resurselor necesare, pentru ca ceea ce nu s-a făcut la timp, să se facă acum, chiar dacă cu o primejdioasă întârziere.