Perseverare diabolicum est - sau cum insistăm pe cheltuieli, deşi soluţiile sunt în Parlament

Am luat act cu mare speranţă şi bucurie de propunerile Ministerului de Finanţe pentru noul pachet de relansare economică, mai ales partea cu stimulente pentru investiţii pe piaţa de capital şi pensii private. Propunerea referitoare la deducerile pentru achiziţia de acţiuni de către persoanele fizice în limita a 400 de euro este de bun augur şi ar putea accentua interesul pentru piaţa de capital al persoanelor fizice, din ce în ce mai manifest, aşa cum am văzut la ultimele oferte, când cererea de retail a depăşit capitalizările companiilor emitente. Chit că sumele au fost gonflate de credite pe termen scurt şi garanţii.

Şi mai mult m-a bucurat interesul declarativ şi dorinţa MF pentru a avea mai multe companii listate. „Introducem super-deduceri pentru zona de cheltuieli pentru companiile care vor să se listeze. Vrem să încurajăm listările”, a declarat Alexandru Nazare, explicând că autorităţile urmăresc creşterea rolului pieţei de capital în finanţarea companiilor.

Aici îmi permit să am rezerve că, dincolo de bunăvoinţa arătată pentru sector, este o decizie care chiar poate schimba ceva. Atât timp cât am avut un program cum a fost cel de minimis pentru listarea la bursă din 2023, în care nu s-a cheltuit nici 1% din suma disponibilă în trei ani, a merge pe acelaşi principiu de susţinere a cheltuielilor este inutil şi nu va schimba cu nimic decizia antreprenorilor de a folosi piaţa de capital. Perseverăm într-o direcţie greşită şi istoria recentă ne-a demonstrat-o.

• Mai ieftin nu înseamnă mai bun

Deşi măsura pare generoasă, în realitate, aşa cum este definită, nu ar avea un impact major. De fapt vorbim de „un stimulent fiscal pentru listarea/menţinerea la bursă, constând în deducerea suplimentară de 50% a cheltuielilor aferente procesului de admitere şi menţinere la tranzacţionare în primul an”. Ca să exemplificăm cu un caz recent: pentru un cost de 35 de milioane lei al unei oferte, compania ar primi un stimulent fiscal de 8% din valoarea cheltuielilor, adică 2,8 milioane lei. Da, este o sumă importantă pentru orice companie la prima vedere, dar în niciun caz nu este o sumă care să ducă la decizia de listare. Afirm fără îndoială că o firmă, dacă este hotărâtă să se listeze şi dacă are datele financiare şi consistenţa necesară pentru un IPO de succes, nu va lua în calcul oferta cea mai ieftină de listare, pentru că în domeniul acesta mai ieftin nu înseamnă mai bun şi mai ales nu este garantat succesul. Iar succesul unei oferte, mai ales în zona numerelor mari, depinde de notorietatea şi expertiza intermediarilor precum şi de potenţa financiară şi apetitul de risc al investitorilor pe care aceştia îi au. Nu mai vorbim de cazul în care pot fi aduşi investitori instituţionali importanţi, precum mari fonduri de pensii sau fonduri suverane. Pe piaţa de capital nu se vând creioane. Vindem încredere şi speranţă. Costă. Sunt scumpe. Dacă Statul vine şi suportă o parte din cheltuieli mai rău face. Că e motiv de scandal.

Am avut două IPO-uri de mare succes în ultima vreme pe piaţă şi nu am auzit să se fi aplicat pentru ajutorul de minimis de 300.000 de euro. Sau companiile nici nu s-au aplecat pentru aceşti bani??!! Dacă nu s-a aplicat, înseamnă clar că, aşa cum programul a fost gândit, cu accent pe susţinerea cheltuielilor de listare, nu a fost funcţional.

Când în 2023 a fost aprobată schema de ajutor de minimis pentru listarea la Bursă a întreprinderilor, a fost mare bucurie în piaţa de capital, pentru că era primul semn că politicul o lua în serios. Listările companiilor de stat de până atunci nu au fost atât gesturi de bunăvoinţă, cât răspunsuri la presiunile partenerilor externi şi îndeplinirea unor jaloane de reformă.

Deşi măsura părea a fi binevenită şi oportună, entuziasmul a pălit rapid când s-a ajuns la discuţiile cu antreprenorii potenţial interesaţi. Cum primul apel a durat doar o lună, nici nu a fost timp să deschizi gura şi să spui „Bursă”, darmite să iei nişte decizii strategice şi de perspectivă pentru traiectoria unei companii şi să faci şi primii paşi.

Primindu-se feedback din piaţă că lucrurile nu se pot face sub presiune, în 2024 şi 2025 s-au reluat apelurile, dar cu durata de un an, cu majorarea sumelor alocate, cu 300.000 de euro pentru piaţa reglementată şi 70.000 de euro pentru AeRO. Ideea era de a acoperi parţial sau total cheltuielile necesare listării companiilor pe piaţa de capital, condiţionate de suma atrasă de companie pentru finanţare şi referindu-se la acţiunile nou emise.

Aici e de semnalat că schema de ajutor încuraja finanţarea pe piaţa de capital şi nu listarea companiilor. Că e o mică diferenţă. Esenţială. Venirea pe piaţa de capital se face prin emisiunea de acţiuni noi sau prin vânzarea unor pachete de către acţionarii fondatori. Or, dacă e să dai unei companii un ajutor, este acceptabil; orice formă de compensare pentru acţionarii fondatori, care oricum încasau sume consistente, ar fi avut un cost politic. Care nu s-a asumat.

Programul a avut o alocare iniţială de 38 de milioane de euro şi ar fi trebuit să aducă peste 280 de companii. A fost un eşec total până în acest moment: companiile care s-au înscris pentru a accesa facilitatea sunt sub degetele de la o mână, iar pe piaţă au ajuns doar două. Nici măcar 1% din suma alocată pe proiect nu a fost folosită în trei ani. În trei ani !!!! Motivele eşecului le-am descris mai demult într-un articol cu ceva timp în urmă.

După discuţii cu sute de antreprenori, pot afirma că aceştia sunt interesaţi de sumele atrase în IPO, de controlul companiei, de calitatea noilor parteneri semnificativi şi relaţia cu acţionarii într-o societate listată, de valoarea companiei şi perspectivele de M&A, de modalitatea de a-şi motiva şi fideliza angajaţii prin SOP-uri, de vizibilitatea accentuată şi posibilităţile de expansiune, chiar externe, de raportările obligatorii şi limitările de mişcare, în ideea că nu mai este o singură entitate decidentă. Chiar ultima grijă a fondatorilor, în drumul lor spre piaţa de capital, ar fi costurile de listare. Nu că nu începeau să le negocieze de la început. Altfel nu mai erau oameni de afaceri.

• Oare sunt scumpe listările pe piaţa noastră??

Păi să vedem: la oferta proaspăt încheiată anticipat, conform prospectului de listare, costurile au fost de 35 de milioane lei pentru 584 milioane lei valoare a ofertei, deci 5,9%. La Cris-Tim, costul ofertei a fost de 14,9 milioane lei la 454 milioane lei valoare a ofertei, deci 3,29%. La Aquila, pentru 367 milioane în ofertă s-au plătit 16 milioane lei, deci 4,4%, iar la Transport Trade Services a fost vorba de 5,4%. Cel mai scump IPO al unei companii antreprenoriale din ultimii ani a fost Premier Energy, unde pentru cele 140 de milioane subscrise în ofertă s-au plătit nici mai mult, nici mai puţin de 12,5 milioane de euro, adică 8,9%.

Comparând cu ROBOR la 12 luni de 6,09%, la care se mai pune şi marja băncii 1-2 procente, plus alte cerinţe de rulaj, ipoteci, garanţii, comisioane de acordare, se poate considera că finanţarea prin piaţa de capital este mai avantajoasă decât cea bancară. Bine, dacă avem în vedere că dobânda şi multe dintre comisioanele şi spezele bancare se achită anual, pe când cheltuielile de listare se fac o singură dată, la accesul pe piaţă, iar ulterior cheltuielile de menţinere la cotă, taxele către Depozitarul Central, cumulate, sunt la nivelul 10-20.000 de euro, putem afirma că cheltuielile pentru listarea şi menţinerea pe piaţa de capital nu sunt prohibitive şi că nu din această cauză nu avem noi mai mulţi emitenţi.

Ceea ce propune acum Ministerul de Finanţe nu ajută cu nimic companiile în decizia de a veni pe piaţa de capital. În cel mai bun caz, după o ofertă reuşită, se vor putea recupera nişte bani în sensul de impozite mai puţine plătite. Cam puţin pentru a atrage companiile la Bursă. Pe lângă faptul că nu ajută pe nimeni, va nemulţumi companiile mici, care se zbat în lipsa de finanţare şi constrângeri de zi cu zi, şi se va spune că sunt ajutate tot companiile de succes, care oricum au acces la finanţare. Va crea frustrare inutilă. Ceva de genul „Bine, ca tot la bogaţii la dă, sigur sunt de-ai lor!!!”. Deşi am mai folosit pilda din Biblie (Marcu 4,25) şi cu riscul de a mă repeta, se poate spune că MF dă tot celor care au, iar celor care nu au şi ziua de concediu medical le-o taie. Cred că este un cost politic inutil şi o vulnerabilitate pe care guvernul şi-o asumă fără nici o urmare pozitivă. Nu cheltuielile sunt problema.

• În loc de nişte facilităţi fiscale inutile, mai bine legiferarea unor instrumente cerute de noile realităţi economice

Aşteptăm cu interes, în piaţa de capital, legea REIT-urilor, iar cu aceste instrumente piaţa se poate relansa şi pot fi încurajate maxim listările.

Legea stă la Camera Deputaţilor din septembrie 2024 şi are opoziţia Ministerului de Finanţe pe motive de facilităţi fiscale. Doar că atunci când s-a exprimat prima dată opoziţia faţă de lege, impozitul pe dividende nu era 16% ca acum. La 100 de milioane euro profit impozitul ar fi de 16 milioane. Dacă am vorbi de REIT-uri, impozitul ar fi zero, dar prin obligativitatea de a da 90% din profit ca dividende se recuperează 14,4 milioane, rămânând o diferenţă de 1,6 milioane euro. Dacă vedem că tot sectorul imobiliar listat pe Bursă a avut în 2024 în jur de 100 milioane de euro profit, diferenţa de 1,6 milioane pe care nu ar lua-o statul ar însemna două - trei credite fiscale pentru oferte similare cu cea exemplificată în formula propusă de MF. Doar că sectorul imobiliar de care am vorbit reprezentat pe piaţa de capital este format în principal din dezvoltatori, pe când REIT-urile se referă la obiectivele deja finalizate şi fără risc operaţional. Deci mult departe de sumele vehiculate. Dar în afară de sectorul imobiliar, legea REIT-urilor are aplicabilitate în sectoarele de logistică, industrial, hotelier, agricultură, medical, până la infrastructură telecom şi centrele de date.

Da, acele centre de date, care sunt vârful de lance al inovaţiei tehnologice şi baza inteligenţei artificiale în afară, se extind şi sunt deţinute prin REIT-uri. Acesta este modelul de dezvoltare.

Legea ar oferi perspective pentru autorităţile locale şi companiile de stat să-şi valorifice activele şi să se finanţeze pentru alte obiective necesare. Transparent, fără creştere de taxe şi fără creşterea gradului de îndatorare. Să mai spun de lucrări de infrastructură fără creşterea datoriei statului??!! Da, se poate.

Decât nişte facilităţi fiscale inutile, mai bine legiferarea unor instrumente care există pe pieţele avansate, fiind motoare de dezvoltare economică şi care sunt cerute de noile realităţi economice. Asta dacă vrem să mişcăm ceva. Sau mai bine mai punem nişte taxe ???!!